Păcat împotriva duhului sfînt

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre

Precum iertăm şi noi greşiţilor noştri!”

 

            Toate-au venit atît de repede!…

            M-am gîndit deseori la ce s-a petrecut atunci, la ziua aceea şi nu o dată mi-a venit în minte cerul albastru, pădurea, soarele alb undeva în spatele frigului zilei de iarnă, cadavrul întins în coşciugul de lemn lustruit, de lemn ce părea proaspăt, împodobit cu frunze uscate ce n-au fost niciodată verzi şi cu obişnuita cruce în mijlocul capacului. Lemnul acela ce îţi crea o ciudată impresie de prospeţime, cu corpul rece aşezat ca un obiect străin, cu care n-are nimic comun aşa cum lemnul lustruit n-avea nimic comun cu cadavrul al cărui chip moartea nu se apucase să-l descompună; puteau fi recunoscute uşor trăsăturile care-i aparţinuseră celui viu; ca doi oameni care n-au nimic comun şi se trezesc deodată împreună: într-un compartiment de tren, într-o sală de cinema, într-un tramvai sau timp de cîteva clipe, pe aceiaşi stradă, umăr lîngă umăr, străini unul de altul, cufundaţi în ei înşişi, fără nimic care să-i lege, reci – reci ca nefiinţa.

            Şi gîndul… Gîndul… aş fi putut fi eu cadavrul, acel corp ar fi putut fi al meu, a mea ar fi fost fiinţa care a coborît  – cu ajutorul celorlalţi – în groapă şi peste care s-a aşezat inexorabil, pămîntul roşcat-brun, lucios, fără vreun zgomot deosebit – (N-am auzit bulgării căzînd pe capac şi-am stat totuşi destul de aproape. Oricît m-aş strădui nu mi-l aduc aminte.) – în ziua frumoasă, ciudat de primăvăratecă în jumătatea de lună ianuarie, cînd înşelaţi de blîndeţea frigului mugurii de liliac porniseră să crească, să se umfle încetişor ca un sîn de fată la pubertate, ca o respiraţie ce devine grea, grea, grea… şi asta în timpul unei ore de curs, în vreo recreaţie; îmi închipuiam cum ar fi fost dacă aş fi atunci acolo, în întuneric, undat de ulei şi vin, puţind şi colcăind de viermi, cu un metru, poate şi mai mult, de pămînt deasupra, pe capacul căptuşit cu pînză albă, lucioasă, alunecoasă la pipăit, şi n-aş fi fost acolo, pe coridor, în clasă, în bancă; dacă ar fi existat un loc liber în catalog, un nume care nu mai e strigat de profesori, care nu mai e dat absent de Paula, cum ar fi fost.

            Am închis ochii – de fiecare dată cînd gîndul mă făcea să încetez orice mişcare: înţepeneam pentru a mă lăsa cu totul imaginilor – o clipire ceva mai lungă,

                                                                                                                                    apoi priveam chipurile celor din jur, oameni pe care-i cunosc, lîngă unii trăisem zile, luni, chiar şi ani, chipuri preocupate, plictisite, indiferente, pierdute, toate, toate străine aşa cum în ziua de ianuarie cerul, coşciugul, pămîntul, capela nou-nouţă erau străine de cadavrul vechi de două zile, aşa cum cadavrul acesta era străin faţă de ele, la fel ca ele, la rîndul lor, una faţă de alta.

            Singurătatea în care orice ai face care nu-i priveşte direct, care „la urma-urmei îl priveşte”, care nu-i implică cu putere, cu puterea covîrşitoare a interesului – inutil pentru cel singur, pentru cel cu totul singur, pentru acela ce poartă deasupra capului un cer albastru spălăcit, prăfuit, cu luciri dure de nefiinţă, pentru cel în care viermii vor începe să colcăie. Şi o ştie. Dar nu atît. Nu ajunge. Interesul PERSONAL sau personal dar personal, dorinţa de viaţă, legea care spune că materia tinde să-şi păstreze starea pe care o are într-un anumit moment, materie care, dacă i se imprimă o altă stare, va încerca şi pe aceasta să o păstreze, la infinit, – sau cum i se spune (indiferent), e mai tare, mult prea tare pentru g î n d u r i (gînduri, nepalpabile, de nemăsurat sau cuprins, de nepriceput şi conceput altfel decît tot cu gînduri) atunci cînd la capăt e o zi senină de iarnă sau primăvară, sau orice zi, o zi în care eşti singur aşa cum făina este singură în aluatul ce va deveni pîine şi cînd ŞTII lucrul acesta, cînd gîndul pătrunde în carne, cînd carnea însăşi devine gînd, cînd pînă şi ultima celulă s-a pătruns pînă la identificare cu conştiinţa singurătăţii, a acelei singurătăţi absurde în care viaţa e stupidă, stupidă în faţa digului acesta fără noimă, căruia nu-i poţi găsi nici un folos pentru tine;

                                                            interesul, interesul distrus de conştiinţa singurătăţii, nu de tot, atît cît să mai rămînă ceva, nu ca în început, ci aşa cum e făina în pîinea ce se scoate din cuptor, în miezul aburind şi pufos.

            Cînd ştii că te vei strivi de zidul acesta, dus de încremenirea infinită, singur, interesul PERSONAL sau personal, dorinţa de viaţă, legea care spune că materia tinde să-şi menţină starea pe care o are sau cum i s-o fi spunînd, se estompează, ca un om, o clădire, un stîlp, o lumină ce se pierde în ceaţă, mai neclară, mai stinsă, moleşind ochii, moleşind corpul, obişnuindu-l cu tot ce e stupid, absurd, fără noimă, cu otrava resemnării, a abandonării – plictiseală, indiferenţă, apatie. Şi mai rămîne în tine o ultimă stavilă în faţa Voinţei, a posibilităţii de a o manifesta: Curiozitatea, ca atunci cînd stai în staţie şi nu te hotărăşti s-o iei pe jos („mai rămîn cinci minute, poate vine”), că, cine ştie de unde sare iepurele, şi-ar fi posibil să nu te striveşti, toţi s-au strivit, dar mai ştii, poate tu, tu de ce să te striveşti, poate scapi, poate ai şansa, Marea şansă pe care n-a avut-o nimeni; să abandonezi şi… şi simţi că te cuprinde turbarea la gîndul acesta, aşa cum turbezi cînd ieşi din sala de examen iar după doi paşi îţi vine IDEEA cu care ai fi trecut, SALVAREA! Absurdul, da, tot el, stupidul, te învinge, nu-l mai suporţi, nu suporţi g î n d u l unei asemenea stupidităţi – să te îneci ca ţiganul la mal! – şi, tras pe sfoară, te laşi dus de curent fără a mai încerca să-ţi manifeşti Voinţa, să tragi clapa absurdului, să refuzi a continua jocul acesta stupid, din care n-ai nimic de cîştigat, să termini odată, să dai peste nas tuturor acestor lucruri fără noimă, pentru că de speri să ajungi vreodată a înţelege ce sens au toate acestea înseamnă că nu eşti apatic, că interesul – firesc – te domină.

            Pesimist, fatalist, retrograd, neîncredere în forţa creatoare a omului…

            În razele oblice ale soarelui de ianuarie ce cădeau pieziş pe faţa moartei, toate astea se pulverizau…

            Şi ca aluatul în cuptor, din gîndurile, dorinţele, dorinţele păcătoase, visurile, frumoase, mărunte, de-o noapte, coclitele şi amarele, ascuţit de amarele remuşcări şi regrete, din toate, toate la un loc, a ieşit ca pîinea aburindă din cuptor, Puterea: „La ce bun?”

            Şi nimic. Pîinii acesteia nu-i mai trebuie nimic. Oricît ai mînca din ea, ca în basm, tot mai rămîne. Dominatoare.

                                                            Doamne! Doamne!!             …De ce nu exişti?

Februarie 1975

Neputinţă (spovedanie)

Entuziasm. Ar trebui să începem prin a ne defini termenii. Pentru că – dincolo de definiţiile din dicţionare şi encilcopedii – fiecare din noi înţelege – şi mai ales simte – fiecare cuvînt în modul său propriu, prin prisma experienţei şi trăirilor sale.

Entuziasmul, pentru mine, este o stare de exaltare DE MOMENT. Punct.

Entuziasm este şi manifestarea suporterilor la o întrecere sportivă.

Entuziasm este şi manifestarea fanilor la un concert sau la întîlnirea cu vedeta preferată.

Entuziasm este şi manifestarea susţinătorilor unei formaţiuni politice sau unor lideri politici cu ocazia victoriilor celor susţinuţi de ei.

Entuziasm este şi manifestarea spectatorilor la spectacolele de orice fel – de la concertul simfonic la striptease-ul feminin şi masculin.

Entuziasmul este aşadar o stare ce poate fi provocată de o multitudine de factori – de la cei sublimi la cei abjecţi, fără deosebire.

Şi, cum precizam, asemeni fericirii, este o STARE de moment. Nu poate dura.

De aceea este o stare care iese din sfera mea de interes. Obsesia mea este A CUNOAŞTE pentru A ÎNŢELEGE. Şi abia de aici, cred eu, începe DRUMUL, CONSTRUCŢIA.

Entuziasmul are respiraţie scurtă. Cum bine observa Dostoievski, sînt oameni – tinerii în special – care sînt gata pentru ţara sau idealul lor să sară în foc, să meargă la război sau la moarte, dar dacă pentru acelaşi lucru le-ai cere o muncă îndârjită şi disciplinată de mai mulţi ani, n-ar fi capabili să o facă.

Entuziasmul poate fi frumos în efemeritatea lui dar personal iubesc generozitatea dăruirii de zi cu zi a modestei furnici spre binele furnicarului, a „greierului” care transpiră ore-n şir la pian, vioară sau alt instrument, a învăţăcelului ce adună strop cu strop cunoaştere din care va decanta, poate, înţelepciune, a călugărului în ruga sa permanentă pentru păcatele altora…

Anumite entuziasme mă emoţionează – dar nu ele în sine, ci solidaritatea şi frumuseţea umană ce le declanşează…

Altfel, mă simt străin de ele – străin chiar faţă de entuziasmele mele trecute…

Nu mi-am dorit niciodată şi nu-mi doresc nici acum să provoc entuziasmul nimănui, nici măcar pentru o cauză nobilă…

Căci beţia entuziasmului – curată, ca a puştilor din piaţa Universităţii din 21 decembrie 1989 sau vulgară, ca a fanilor strînşi pe stadion să-l aclame pe Michale Jackson – tot beţie rămâne…

Pusă faţă în faţă cu seninătatea unui Ioan Iacob Hozevitul, nu-mi poate trezi decît, cel mult! un zîmbet înţelegător…

În sala de 9.000 de locuri

În sala de 9.000 de locuri se înghesuiseră 12 mii de oameni. Oameni? Puştime. 12 mii de puşti, eu printre ei, puşti şi eu – singur între alţi 12 mii…

Venisem pentru muzică, pentru poezie…

„ – Lumină blîndă pe sală!” răsuna autoritar în difuzoare glasul de bas-bariton de care sala, în delir, asculta disciplinată…

O maree entuziastă, de care mă simţeam atît de străin…

Un entuziasm ca alcoolul, care, odată beţia trecută, nu lasă nici o urmă, nici măcar o mahmureală…

Un entuziasm animalic, o descărcare de adrenalină, o energie ce se cerea consumată, indiferent cum… asemeni urletelor şi încăierărilor de pe stadioane… (şi-mi vine în minte tînărul care, cu doi ani în urmă, îmi spunea cu ochi strălucind de mîndrie: „România? Mă piş pe ea! Eu, pentru Steaua, îmi dau şi viaţa!”)

Îmi răsună şi azi în urechi entuziasmul cu care sala plină până la refuz, în delir, scanda la unison sub comanda autoritară a glasului de bas-bariton:

„…nu sîntem o turmă!”

Îl privesc fascinat

Îl privesc fascinat. Cuvintele-i sînt frumoase, înălţătoare – mă pun în locul ascultătorilor lui aflaţi într-un delir de entuziasm şi-i înţeleg, mă pătrunde şi pe mine entuziasmul lor copleşitor…

O bătrînică povesteşte cum l-a văzut, cum l-a atins, cum i-a marcat viaţa, entuziasmul decantându-se în voinţă de oţel de a construi, de a munci din toate puterile pentru el, pentru visul lor…

Şi simt cum mă cuprinde dorinţa şi nostalgia pentru apariţia unui astfel de om şi pentru noi, cei de aici, „où tout est pris à la léger”, care să-mi redea entuziasmul, care să-mi redea visul şi puterea de-a lucra pînă la epuizare pentru împlinirea lui, să-mi forjeze voinţa pînă la a „smulge şaizeci de clipite din minutul lung şi greu”…

O anchetă printre locuitorii Europei de Vest scoate la iveală portretul robot al omului pe care şi-l doresc în fruntea ţărilor lor – uluitor, este EXACT portretul lui.

            Al conducătorului.

            Le chef.

            El comandante.

            Il capo.

            FÜHRER-ul.

Noaptea înghite torţele ce luminau entuziasmul lor delirant, lăsîndu-mă singur, cu nostalgiile şi visele mele, în faţa televizorului pe al cărui ecran „curge” genericul…

Visul

„- Ce-i cu tine?”

Stă cu capul în pămînt apoi priveşte pe geam. Profesorul, nedumerit, ridică din umeri a neputinţă.

 „- Ce-i cu tine?”

 Stă pe marginea unui scaun şi priveşte în gol. Părinţii, obosiţi de tăcere, părăsesc încăperea.

„-Ce-i cu tine?”

Pe coridorul liceului stă lîngă calorifer şi priveşte, fără să răspundă nimic, coamele încîlcite ale acoperişurilor. Colegii ridică din umeri: „I-o fi căzut cu tronc cineva…”

Profesoara de română, într-o zi bătută de vînt aspru, geros, ce spulbera zăpada murdară, cu cer jos, de pîslă, se opri din explicaţii şi fără să privească pe nimeni, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însăşi sau tuturor, îi spuse:

„-Dacă tinerii ar şti şi bătrîni ar putea…

Voi, acum, credeţi că nimic nu poate fi mai dureros ca necazurile voastre. De-aţi şti cum vor trece… Sînt spinii trandafirilor. După ani şi ani, nu vă veţi mai aminti decît florile.”

 Cînd au dat ghioceii, nu mai era pe coridoare, nici în clase, nici în catalog.

 Sufletul îi fusese furat de un vis frumos cu ochii mari; s-a rătăcit într-o uzină, lucrînd în trei schimburi, fără să reuşească să şi-l mai afle. Dar într-o zi de toamnă îl găsi, ciuntit, răsucit şi scorojit ca o frunză arsă de brumă.

Cînd iarna se aşternu din nou, murdară, planturoasă, vînătă, peste cetate, într-o dimineaţă neagră, ajungînd acasă la ieşirea din schimbul trei, găsi lăsat de cu seară, în cutia de scrisori, un plic. Îl citi sub lumina galbenă a becului din hol. Erau cîteva cuvinte de la „visul cu ochii mari”.

Privi mult timp în gol…

          „- Iarna coarnele se frîng,

           Melc nătîng,

           Melc nătîng!”

14 – decembrie – 1977

De ce doar Nürnberg?

Unchiului Arion

Deodată, fără să ştie cînd şi cum, îşi dădu seama că e treaz. Îşi dădu seama şi că e mai tîrziu decît de obicei căci reazele soarelui, care intrau prin uşa deschisă, abia ajungeau pînă la picioarele mesei.

Se dădu jos din pat şi alergă fuguţa afară. Mama nu se vedea nicăieri.

Se aplecă asupra căldării de tablă şi îşi cercetă atent chipul somnoros şi ciufulit. Oftă bătrîneşte privindu-şi julitura de pe nas care nu mai voia să treacă odată. Mai ştii, poate – Doamne fereşte! – îi rămîne vreun semn? Şi tocmai pe nas…

Izbi cu pumnul în oglinda apei, aşa, de necaz! Găleata se umplu de zeci de cioburi scînteietoare. Apucă cîteva în căuşul palmelor şi se unse cu strălucirea lor răcoroasă pe ochii încercănaţi de somn.

Din umbra anemică a şopronului Tulzan se uită la el gîfîind, cu limba lui mare şi roşie atîrnînd aproape pînă-n praf.

Îl privi fix în ochi. Cîinele începu să clipească, apoi căscînd alene se ridică şi plecă fără grabă pe după colţul casei.

Această primă victorie a zilei îi umplu inima de bucurie şi-l înveseli. Intră înăuntru şi se opri buimăcit în mijlocul camerei. De ce a intrat? Sigur voia să facă ceva, dar ce? Se răsuci, ca un cîine ce caută să-şi prindă coada, încercînd să-şi aducă aminte. Căzu în fund şi în timp ce pereţii reveneau treptat la obişnuita lor încremenire ascultă atent liniştea. Zîmbi: asta era! Îi era foame.

Ciuli urechea. Nimic. Doar zumzetul continuu al muştelor hîrjonindu-se în praful razelor de soare. Poate că Mama s-a dus tocmai la Gară, să cumpere ceva.

Ieşi în prag şi dădu roată cu ochii prin prejur. Un stol de vrăbii neruşinate tocmai tăbărîseră pe pălăriile de floarea soarelui din capătul tarlalei de porumb, certîndu-se şi făcînd o gălăgie aşa de mare de parcă-ar fi fost pe tarlaua lor. Asta nu mai era nici hoţie, nici obrăznicie, era de-a dreptul o sfidare!

Încruntat, apucă un bulgăre de pămînt şi-l aruncă drept în mijlocul hoardei înaripate care nu mai vedea nimic în preajmă sfădindu-se pe seminţe. Nu reuşi să nimerească pe careva dar cel puţin înţeleseră că s-au băgat unde nu le fierbe oala şi că ar fi cazul să-şi vadă de treabă.

Această a doua victorie îl încîntă atît de mult încît nu observă că prăduitoarele executaseră doar o manevră de retragere strategică şi acum îl pîndeau dintre ştiuleţii de porumb şi de pe acoperişul casei.

Îşi curăţi palma de pămînt frecînd-o de şold. Grăbi spre bucătărie. Pe măsuţa joasă, cu trei picioare, descoperi învelită într-un ştergar o bucată măricică de turtă de mălai rămasă de ieri şi se apucă, cu voluptate, să facă gloanţe. Pentru el, a face gloanţe înseamnă să-ţi bagi degetele răşchirate în mămăligă, apoi să le strîngi pumn încît printre ele să ţîşnească mămăliga asemenea laptelui din ugerul vacii cînd o mulgi.

N-avea voie să facă aşa ceva sub pedeapsa cu băţul şi poate tocmai de-aia se simţea acum atît de fericit frămîntînd între degete masa de dimineaţă, lipicioasă şi rece.

Fericirea nu dură mult. Insidios, gîndul că ar putea fi prins îi transformă plăcerea în teamă. Rupse bucata frămîntată, o făcu gogoloi şi cu ea în mînă ieşi afară din bucătărie. Ocoli coteţul găinilor şi trecînd peste stratul cu varză ajunse la cel cu roşii. Îşi umplu burtica ţuguiată aşa, de-a-n picioarelea, preocupat doar de goana bezmetică a furnicilor.

O adiere slabă se stîrni trecîndu-i prin părul de culoarea măceşelor. Suliţele înalte de păp’şoi foşneau uscat şi aspru, acoperind zarva vrăbiilor ce dăduseră iar iama prin pălăriile de floarea soarelui. Apoi, aşa cum începuse, aşa se opri, lăsînd frunzele în visătoarea şi somnolenta lor încremenire.

Tocmai se apleca deasupra unui arac cînd din porumbişte izbucni mîrîitul lui Tulzan, din ce în ce mai ameninţător pînă explodă într-un lătrat răguşit şi bubuitor.

Se grăbi spre locul în care cîinele continua să latre hodorogit, grăbindu-se cît îl lăsau bulgării uscaţi de pămînt rămaşi de la a treia praşilă.

Primul lucru care sărea în ochi era părul. Decolorat pînă la alb şi murdar, ajunsese să aibă culoarea prafului. Hainele jegoase şi ferfeniţite, cîndva de un verde profund, ca cetina, se confundau cu umbra subţire, tăioasă, a ştiuleţilor.

Zăcea cu faţa-n jos, nemişcat, sub ploaia de raze şi sub cea de hămăituri ale lui Tulzan.

Se opri gîfîind. Cîinele dădu din coadă, ca semn că a luat act de prezenţa lui dar nu se întoarse şi nici nu se opri din lătrat.

– Malş! Malş!

Îl privi mirat. Nu mai lătră dar continuă să mîrîie ameninţător la omul care zăcea nemişcat în ţărînă.

– Ineee-el! Ionee-el!

Glasul Mamei trăda îngrijorare.

Femeia, înaltă, uscăţivă, osoasă, cu bazmaua trasă adînc peste frunte, umbrind ochii mari, negrii, căta neliniştită peste curte.

Îl văzu ieşind clătindîndu-se şi înţelese imediat, după faţa-i serioasă, că s-a întîmplat ceva în lipsa ei.

Lătratul cîinelui care zicea în limba lui „Străin! Străin! Străin!” îi confirma teama.

Se lăsă pe vine şi cu poala cămăşii îi şterse copilului chipul de sudoare şi praf. O privea cu seriozitate bătrînească lăsîndu-se în voia mîinilor ei.

Lătratul cîinelui crescu brusc în intensitate.

Neliniştită, femeia se ridică şi privi încordat spre porumbişte. Nu se vedea nimic.

Puse mîna pe toporul sprijinit de perete şi intră hotărîtă pe tarla.

Alerga în urma ei, gîfîind şi dansul tulpinilor înalte avea îl el ceva ameninţător.

Acum îi putea vedea şi faţa. Cenuşie de praf, cu un nas nu mai mare a al lui şi tot pistruiat, doar că ochii îi avea albaştrii, ca cicoarea din marginea uliţei.

Umerii obrajilor, înalţi, păreau că vor să iasă prin piele.

Ochii, ca două cioburi de sticlă, prinseră viaţă la vederea femeii.

Căută să se ridice în capul oaselor. Îngăimă cu efort:

– Wasser… şi întreaga faţă i se schimonosi crispată de durere. Încercă să-şi umezească, cu grijă, buzele, cu limba umflată şi decolorată, dar fără să reuşească, căci gemu iar

– Wasser… privind femeia cu ochi de cîine bătut.

Tulzan, încurajat de prezenţa stăpînei, lătra ca scos din minţi.

– Marş de-aici! se răsti aspru femeia la el dar cîinele, întărîtat de propria lui hămăială n-o luă în seamă.

– Stai tu, javră nenorocită… şi aplecîndu-se azvîrli după el cu un bulgăre de pămînt.

Cîinele se topi măturînd cu coada praful în urma lui.

În liniştea zumzăitoare străinul gemu iar:

– Wasser.

O clipă nu se mişcă nimeni. Apoi, fără să lase toporul din mînă, se întoarse spre casă.

Omul, rămas doar cu copilul care îl privea ţintă, plecă obosit capul în piept şi cu chiu, cu vai se ridică pe-o rînă, sprijinindu-se greu cu palma-n pămînt.

Continuă să-i privească epoleţii şi crucea neagră de la gît chiar şi cînd o auzi pe Mama foşnind în spatele lui.

Trecu pe lîngă el fără să-i dea atenţie şi se chinci lîngă străin.

Înţelese după poziţia coatelor ei că îi adusese cana de tablă plină cu apă.

Îi păru o veşnicie pînă auzi iar glasul hîrîit al străinului, ca un oftat:

– Danke…

Tulzan, lîngă el, privea scena mîrîind în surdină. Brusc, ciuli urechile şi făcînd stînga-nprejur dispăru în salturi de umbră către casă.

În timp ce femeia se ridica de pe vine lătratul cîinelui izbucni iar, înrăit, dispre proartă.

Apoi, acolo la poartă, bubui şi lătratul lui Tulzan încetă ca prin farmec.

Era a patra oară că fugea prin bulgării asprii de pămînt ai tarlalei, dar de data asta Mama i-o luase cu mult înainte. Cînd ajunse în curte o văzut, stîrnd dreaptă, în faţa a patru bărbaţi ce o priveau în tăcere. Ochii lor se plimbau peste ea, de sus în jos şi de jos în sus şi doar al patrulea se uita fix la cana din mîna ei. Un semn al lui şi doi dintre străini trecură în goană pe lîngă ei.

Se trase mai aproape de Mama şi fără să ştie prea bine de ce simţi că îi e frică de oamenii aceia, pe a căror bonete stătea înfiptă o steluţă roşie în cinci colţuri.

Cei doi se întoarseră tîrînd după ei, de subsiori, pe străinul cu păr ca paiul şi haine care, cîndva, fuseseră de culoarea cetinei.

Copilul se lipi de piciorul Mamei şi îl cuprinse strîns, cu amîndouă mîinile, peste fusta largă, cu creţuri, căutînd instinctiv ocrotire.

Abia atunci îl văzu pe Tulzan, lîngă poartă, cu ţeasta sfărîmată, într-o băltoacă neagră, lucind stins în soarele a cărui dogoare creştea cu fiecare clipă.

Omul care privise fix cana din mîna mamei, şi singurul dintre ei care avea peste piept trecută în diagonală o cureluşă de piele, făcu atunci un pas spre femeie.

– Suca! şuieră printre dinţi şi o plezni cu toată puterea cu pumnul peste faţă.

Femeia se clătină sub izvbitură şi căzu grămadă lîngă ghizdul fîntînii.

Asta era prea mult, mult prea mult pentru el, oricît ar fi fost de mic, prea mult pentru o singură zi, şi nici măcar, pentru o singură dimineaţă.

Uită că abia merge de doi ani de zile, uită că în faţa lui are oameni mari, uită că pînă şi cotoiul îl bătuse măr în ziua cînd îl trăsese de coadă, uită de toate şi orbit de lacrimi se repezi la omul acela cu ochii traşi spre tîmple şi diagonală de piele peste piept şi începu să-l izbească cu pumnii pe unde nimerea.

Se trezi aruncat cît colo, în praf.

Îi văzu prin pînza mişcătoare a lacrimilor cum ies din cute tîrînd după ei pe străinul cu păr ca şofranul.

Se şterse la ochi cu dosul palmelor şi alergă la Mama. O zgîlzîi dar femeia părea de cîrpă.

Se uită spre poartă, îl văzut pe Tulzan la fel de încremenit, cu capul asaltat de-un roi de muşte grase şi mari şi simţi că îi explodează mintea şi inima.

Se ridică şi mînat de o pronire ce nici măcar gînd nu era, alergă în uliţă.

Totul era pustiu de parcă satul ar fi fost părăsit.

Privi dezorientat spre dreapta, apoi spre stînga şi, mai mult din instinct decît în virtutea aducerii aminte, o luă fuguţa spre piaţa satului.

Nuielele gardurilor păcăneau tăcut sub privirea lui care le izbea regulat, fără să le vadă şi picioarele călcau repede şi mult mai sigure prin praful cald, gros şi moale, atît de moale cum numai mîna Mamei mai putea fi.

Şi iar, de undeva din stînga, se auzi bubuind. Un bubuit continuu, ca atunci cînd se bătea toaca la biserică, doar că mult mai puternic.

Acum alerga cît putea şi cu toate acestea bubuitul continua să fie mai iute decît el.

Încă o uliţă lungă, neînchipuit de lungă şi bubuitul tot mai aproape, acolo, la capătul ei, în piaţa din care nu se vedea decît turla bisericii înălţîndu-se, strălucitor, în soare.

Încă cinci case, trei, două, una.

Bubuitul încetă.

Dar el continuă să alerge.

În piaţă îl întîmpină liniştea. Se opri la marginea ei.

În faţa lui, spre stînga, din ataşul unei motociclete, o ţeavă metalică fumega uşor.

Mai departe, o grămadă de străini începu să se mişte şi pe tăcute să se suie în camioanele oprite lîngă biserică.

În ataşul motocicletei, o femeie voinică, tunsă scurt, îmbrăcată ca toţi ceilalţi, îşi aranjă pe ochi o pereche de ochelari prinşi cu elastic peste ceafă.

Toate astea le văzu într-o clipă. Îl văzu şi pe omul cu ochii înguşti, traşti spre tîmple şi cu diagonală venind şi aşezîndu-se într-o maşină mai mică, plină de noroi uscat, oprită lîngă motocileta cu ataş.

În mijlocul pieţii…

Nu putea spune cîţi. Aveau să mai treacă ani pînă să ajungă să înveţe să numere.

Mulţi. Mai mulţi decît văzuse el vreodată la un loc. Nici la biserică, duminica, nu se strîngeau atîţia oameni. Şi toţi îmbrăcaţi la fel, în haine murdare şi ferfeniţite, cîndva de culoarea cetinei.

Alergă pînă în mijlocul lor. Stăteau toţi nemişcaţi asemeni lui Tulzan lîngă poarta casei şi hainele le erau pătate roş, nişte pete ca nişte uriaşe flori de mac.

Se uită buimac la chipurile încremenite, la ochii nemişcaţi, goi ca ai păpuşii de cîrpă şi mintea lui se zbătea, odată cu sîngele ce-i bubuia ca un ecou întîrziat în tîmple, să înţeleagă.

Nu auzi motocicleta pornind. Zări ceafa blondă a unuia din ei şi se repezi să vadă. Dar nu era acela. Avea o pereche de ochelari, cu rame de metal, rotunde, şi ochii căprui holbaţi a mirare.

Se lăsă pe vine lîngă altul. Nici ăsta. Are nasul coroiat şi faţa grasă, rotundă.

Camioanele se puseră în mişcare spre apus ocolind prin ambele părţi, fără prea multă grijă, pe cei întinşi în praful pieţii în timp ce copilul, buimac, fără să audă nimic în jur, alerga dezorientat de la un cadavru la altul, din cînd în cînd lăsîndu-se pe vine să privească ochii larg deschişi spre cerul din care soarele începuse să pîrjolească cu ultimele puteri ziua nesfărşită de început de toamnă.

Marţi – 15 aprilie – 1980

Adormitul

Ciori

– Şi cînd te gîndeşti că totul e o cacealma urîtă (trage din ţigară apoi expiră împingînd maxilarul înainte şi suflînd fumul în sus, dilatînd nările [un nas borcănat, lucios, cu puncte negre de grăsime şi nările dilatate – asta da imagine, mai ales în plan detaliu – să-l tot iubeşti]), o farsă grotescă, un bluf (a învăţat şi el ceva despre ritm, despre tripletă – se vede, nu?).

            Se opreşte din vorbit, o picătură de apă căzută de la o streaşină i s-a prelins pe lentila stîngă a ochelarilor – e miop, nu departe de vîrful nasului nu mai vede bine fără lentile. Fără să se oprească din mers şi fără să continue, se descheie, scoate maieul din pantaloni şi cu un colţ şterge gospodăreşte picătura.

            Se opreşte să privească stolul imens de ciori croncănind a pustiu care se roteşte pe cer. Cerul arată ca o bucată de ziar. Ţigara îi cade dintre degete fără să bage de seamă. A şi uitat de ea. Negrele păsări se-aşează pe crengile scheletice ale copacilor.

            Îşi reia drumul.

– Unde am rămas – a, da! Nu da cele sfinte cînilor şi nu arunca mărgăritare porcilor. Căci se vor întoarce împotriva ta şi te vor sfîşîia. Stai! Stai că încă nu-i tot. Nu doar atît. Mai mult. De data asta nimeni nu va mai pierde vreme cu procese. O să-i punem la zid şi-o să tragem în ei ca în cîini. Toţi. În toţi. N-o să scape unu’. Aşa că vezi ce faci. Pînă nu e prea tîrziu. Fii atentă.

Se opreşte brusc:

– Ahah!

Îşi rîcîie pielea capului ciufulindu-şi firele rare şi slinoase de păr.

– Tîmpitule! Ia zi, de unde faci tu rost de albe frezii?… ai?

Retorismul întrebării interzice orice răspuns.

Porneşte iar, de data asta agale, tîrînd papucii, privind în pămînt.

– Nu de alta – reia cu glas stins – dar te iubesc şi s-ar putea, s-ar prea putea să nu mă aflu prin preajmă să te pot ajuta, să te pot scăpa. Să te pot ocroti.

Se opreşte iar. Ridică privirea şi trage aer adînc în piept. Apoi priveşte în jur.

– Ce faci – întreabă ridicîndu-şi ochelarii pe vîrful nasului.

– Aştept.

– Ce?

– Să vină cineva.

– Cine?

– Oricine.

Celălalt nici măcar n-a întors capul. Priveşte înainte, spre poartă.

Se zgribuleşte, brusc pătruns de frig, şi se înfăşoară mai bine în halatul maro de molton, pus direct peste pijamaua subţire, spălăcită, cîndva albastră, acum bleu-pal.

– Ştii cine s-a născut azi – întreabă fără să-l privească pe celălalt.

– Tu.

– Nu.

– Fi-tu.

– Nu.

– Fi-ta.

– Nu. N-am.

Celălalt tace.

– Jules Verne.

Celălalt tace.

Îşi suflă nasul cu degetele şi se şterge de halat.

– LA MULŢI ANI! şopteşte.

Apoi tace şi el.

Tac amîndoi.

Pe poartă încep să intre primii oameni.

Deşi vinerea nu-i zi de vizită nici la spitalul „Prof. Dr. Gh. Marinescu”.

Dar aici se aşteaptă în fiecare zi. Căci într-o zi tot va veni cineva.

Dar nu se ştie în care.

Şi – ceea ce este într-adevăr trist – nici cine.

Abandonul

DSC_0007

…Asemeni unui fruct pe o ramură, la capătul unei ramuri, un fruct care nici măcar nu visează, un fruct provenit dintr-o floare nu stearpă ci nepolenizată, un fruct care nu mai face altceva decît să aştepte, să aştepte să se pîrguiască, lipsit de seminţe şi a cărui pîrguire nu reprezintă şi nu este împlinirea, un fruct lipsit de împlinire şi care nu asta aşteaptă la capătul a ceea ce este această aşteptre ci pur şi simplu să se pîrguiască, să se desprindă de pe ramură şi să cadă, împins de forţa gravitaţiei în ţărîna în care nu va naşte nimic şi pe care sau în care nu va putrezi ci se va usca sub soarele pîrjolitor sau blînd, se va chirci şi scoroji pînă va fi redus la starea de pulbere stearpă împăştiată de vînt în uitare, dintr-o formă a nefiinţei într-alta, mai completă.

…Asemeni unui soldat rănit, zăcînd chircit într-o adîncitură de pămînt, o adîncitură cît cea lăsată dimineaţa, la trezire, de un trup pe o saltea şi pe pernă, între bulgării uscaţi de pămînt. Chircit pe-o parte, pe partea dreaptă, rănit fără a şti însă unde anume, în trupul său, se află rana aceea, cu genunchii aduşi în dreptul abdomenului şi fără să-l doară nimic, ştiind doar că rana o are undeva în faţă, nu în spate, că glonţul sau schija sau ce-o fi fost a venit din faţă şi nu din spate şi neştiind măcar nici cînd, nici cum se petrecuse totul, lipsit de memorie, incapabil să-şi amintească ceva din tot ceea ce fusese înaintea acestui moment, acestei clipe liniştite, lipsite de vînt, în care zace în adîncitura caldă a ţărînii, nici măcar felul în care şi clipa în care a fost rănit şi nici căderea, alunecarea în această aşteptare stearpă, lipsită de speranţă sau de coagularea ei în vis, privind printre plantele, printre buruienile încremenite verde prăfos, în lungul platoului aproape neted spre marginea lui care se află la una, două, cel mult trei sute de metri în faţa lui şi care coboară brusc în valea întinsă în cîmplie pînă la poalele munţilor albaştrii şi atît de îndepărtaţi încît de aici, de unde stă el, nu se vede nici cea mai înaltă dintre creste trecîd peste marginea bănuită doar a platoului, acolo de unde, mult prea aproape pentru a fi linia orizontului, plantele, buruienile se opresc şi lasă loc cerului cenuşiu. Şi poate că cerul nu este cenuşiu, poate este albastru şi plin de catedrale albe de nori, visătoare şi reverberative dar ochii săi îl văd cenuşiu, nu mohorît ci opac, asemeni sticlei unui bec mat, stins, căci nu e soare, pielea mîinilor şi a feţei nepierzîndu-şi sensibilitatea şi simţindu-l dacă ar fi existat şi apoi neexistînd umbra. Plantele, peretele îndoiturii, adînciturii de pămînt în care stă chircit şi bulgării de pămînt neavînd umbră, de parcă lumina, opacă la rîndul ei, ar izvorî de peste tot, nu doar din cer ci din fiecare suprafaţă, constantă, identică, fără gradări, chiar şi din hainele şi din mîinile lui. Nu speră nimic şi nu visează, fără memorie, aşteaptă doar, aşteaptă fără să-l doară trupul, fără să-l chinuie neştiuta şi prezenta rană, aşteaptă ca totul să se termine. Fără spaimă, fără frenezie, fără grabă.

Şi totuşi nu asemeni plantelor, buruienilor încremenite, răspîndite singuratice, sub ochii lui, peste platou şi nici asemeni bulgărilor de pămînt în aşteptarea lor de a se contopi cu ţărîna maternă sau de a se transforma în pulbere pe care vîntul, în clipa în care s-ar stîrni iar, să o poarte la cîţiva paşi ori la mii de leghe depărtare. Ci gîndind. Deşi nu cuvinte i se perindă în minte ci imagini, cînd în înşiruire de film, cînd în colaje tematice. Privirea i se plimbă peste platou şi are impresia că poate să îşi amintească sau mai degrabă să vadă, ca şi cum s-ar afla undeva deasupra, de unde s-ar putea zări marginea platoului şi valea nesfărşită spre cîmpia la capătul căreia zarea este zdrenţuită de culmile de cristal ale munţilor albaştrii. Şi pe platou, răsfiraţi, văzuţi din spate, de culoarea pămîntului şi a zilei, camarazii mergînd, furişîndu-se spre marginea platoului, asemănători pînă la a fi identici, mogîldeţe tăcute, strecurîndu-se înainte în linişte şi deodată platoul rămase pustiu în timp ce simte, cu mintea şi logica decît cu cele cinci simţuri şi fără măcar să-i poată vedea cu ochii imaginaţiei, cum înaintează mai departe în vale, răsfiraţi spre şi apoi pe cîmpie, tot mai mărunţi, tot mai vagi, pînă dispar în freamătul stins al apei morţilor, el continuînd nici măcar să-i vadă cu ochii imaginaţiei ci să-i simtă pulsînd viu, acolo, în faţa sa, departe şi pulsaţia lor totuşi lîngă sine, înaintînd în urmărirea sau după sau înspre duşman. Un duşman pe care nu şi-l aminteşte, nu-l vede, nici măcar nu şi-l poate imagina ci doar ştie că există, pentru că e logic şi altfel ar fi absurd, să nu existe şi pentru că există totuşi un război, războiul, care nu poate fi dus contra unor umbre şi mai presus de orice argument, de orice alt argument, neştiuta şi prezenta rană. Şi el continuînd să stea în liniştea lui apatică şi lipsită de disperare, neaşteptînd nici un brancardier căci îşi dă seama, fără să fie nevoit să se ridice-ntr-o rînă şi să dea cu ochii roată peste platou, nu numai că n-a mai rămas nimeni şi toţi au trecut mai departe şi că nu va veni nimeni dar şi că este nu doar singurul rănit de aici, dintre ei, ci şi că în afară de el, de ţărînă şi plante nu mai e nimeni pe platou, nici măcar un mort, o pasăre sau gîze. Abandonînd şi cea din urmă speranţă care nu pierea niciodată în el, aceea că atunci cînd totul e negru şi nimic nu lasă să se vadă o undă de lumină trebuie să intervină neprevăzutul; ca şi cum ar fi existat un timp, un spaţiu temporal în care neprevăzutul putea exista şi care timp trecuse definitiv, irecuperabil. Şi atît de liniştit căci nu ştie ce îl aşteaptă, ceea ce va sosi în curînd, ultimul şi cel mai crîncen chin înaintea sfîrşitului: clipa cînd va înceta să mai audă, să mai simtă pulsul celorlalţi lîngă el şi în faţa lui, cînd va rămîne, pînă la urmă, în liniştea aceea totală, singur, fără amintiri, fără imagini de fiinţe vii, ca pe o planetă pustie, ca singura fiinţă vie rămasă în univers.

Extemporalul la aritmetică

– Rahat! mă întrerupse Haşaşian suflîndu-mi cu impertinenţă fumul de ţigară drept în ochi.

Buimăcit, usturimea mi se încîrligă în creieri. Pînă să înving lacrimile mi-a smuls foaia din mînă, fără fasoane, şi cu ţigara în colţul buzelor umflate se holbă un timp la ea pînă să priceapă că o ţine invers. S-a încruntat furios, a întors-o dar pesemne n-a observat nici o schimbare că între ochi cutele i s-au adîncit iar fruntea a început să-i vălurească.

– Rahat! repetă spre a se convinge că nu greşeşte ştiind bine, nu de azi, de ieri, că asemenea manifestări mă întimidează.

Mi-am luat ochelarii din iarbă şi i-am pus cu grijă pe şaua strîmbă a nasului.

– Iar oi fi făcut pipi-n pat azi noapte şi te-ai apucat să bolboroseşti ce visaşi pe hîrtie! Apoi, brusc exasperat: Cum dracu’ poţi să ai zece la caligrafie?!?! Mă privea suspicios pe sub sprîncenele stufoase, concentrat. Am roşit pînă în vîrful urechilor, ştiam asta după faţa care îmi ardea toată.

Băgă mîna în pantaloni, se scărpină cu voluptate şi aplecat deasupra hîrtiei încercă iar să-i dea de capăt.

Chipul i s-a limpezit şi nasul îmbîrligat spre gură începu să-i freamăte, păros, semn că-i mulţumit:

– Ia zi, ce-i aia spongios?

– Cu multe găuri, ca un burete, abia am şoptit.

– Şi stare de veghe?

– Atunci cînd eşti treaz.

M-a privit chiorîş.

– Adică io acum sînt stare de veghe?

– Da. Mi se făcuse atît de ruşine încît abia am îngăimat: …În stare de veghe…

– Cum vine aia… – se uită iar pe hîrtie – …alb clorotic?

Sîngele mi se zbătea în gît, am dat să răspund dar puterile m-au părăsit. Mă uitam la el cu gura căscată şi ochii holbaţi şi-mi venea să plîng.

Privea uluit foaia.

– Ce, ai contoare ciufulite-n piept?

Începuse să se obişnuiască şi ochii îi alergau peste rînduri, în timp ce uluiala începea să se metamorfozeze în silă.

Scuipă printre dinţi, lung şi fîşîit, ca un jet de aspersor.

– Bă… îşi duse degetul la tîmplă şi-l învîrti cu nădejde, parcă ar fi vrut să-şi înşurubeze unghia scălîmbă şi murdară în craniu. De-aia te-or fi scutit pe tine de sport.

În timp ce vorbea, chiştocul stins sălta ca o geamandură pe valuri, în ritmul fălcilor, de parcă ar fi mestecat cuvintele ca pe gumă de mestecat.

Ca o lovitură de bici un şuierat prelung mă răsturnă de pe bolovan.

La celălalt capăt al maidanului, cu mîinile vîrîte-n gură, Catone rîdea. M-ai şuieră o dată, vădit satisfăcut, apoi o luă spre noi. În urma lui, cu mîinile vîrîte în buzunare pînă la coate, Mandache, Dobrovicescu şi Nichiforov îşi tîrau a lehamite picioarele spre noi, zîmbind galeş.

M-am uitat cu spaimă la Haşaşian care, cu foaia în mînă, nici nu mă băga în seamă privindu-i atent pe cei patru apropiindu-se. Fără să-şi ia ochii de la ei, rupse hîrtia fîşii, cu gesturi lungi, scrîşnite, apoi întinzînd mîna peste bordură le dădu drumul printre barele murdare de mătasea broaştei ale grătarului, în canal.

Părea dus cu gîndul aiurea.

– Ce-i aia bust? a şoptit ca prin vis.

Ceilalţi se înconjurară fără grabă, rînjind mereu şi ochii le străluceau neplăcut.

Mi-am luat genunchii în braţe şi-am muşcat din cel drept, să nu strig de frică, încercînd clipind des să alung lacrimile din ochi şi să înăbuş durerea tot mai mare din vezică.

Mandache a întins mîna spre mine. Mi-am tras înspăimîntat capul între umeri dar el, cu un gest delicat, mi-a luat ochelarii şi de parcă ar fi umblat cu ouă şi i-a aşezat cu grijă pe vîrful nasului. Mi-am muşcat buzele pînă la sînge. Ştiam bine ce avea să urmeze, doar nu era prima dată.

Catone îşi trase cu zgomot nasul şi mucii ajunşi aproape pe buze dispărură aspiraţi în nările subţiri şi încovoiate ca un iatagan:

– Ce-ai rupt?

Haşaşian răspunse repede, prea repede, privindu-l de sus în jos, cu glas hîrîit, bolovănos şi scuipă chiştocul în rigolă. Aşa cum stătea, chircit pe piatră, părea şi mai slăbănog şi mai pirpiriu.

– Estemporalu’ la artimetică.

Extemporalul la aritmetică

De la capăt

Ceasuri

Sîmbătă 12 decembrie 2015

Încerc să o iau de la capăt. Vechiul blog, în care pusesem hălci mari din sufletul meu, a dispărut odată cu site-ul care îl găzduia, fără nici un fel de avertisment… Încă nu mi-am revenit după pierdere… Fiindcă am făcut greşala să nu îmi fac o copie în computerul personal…
Păi cam asta e. Important e că am făcut primul pas. Restul vor urma, probabil, mai uşor.

Acum trebuie să plec, să-mi iau cauciucurile de iarnă de la prietenii în pivniţa cărora le ţin şi să le pun în locul celor de vară…
Mai vorbim…