Adormitul

Ciori

– Şi cînd te gîndeşti că totul e o cacealma urîtă (trage din ţigară apoi expiră împingînd maxilarul înainte şi suflînd fumul în sus, dilatînd nările [un nas borcănat, lucios, cu puncte negre de grăsime şi nările dilatate – asta da imagine, mai ales în plan detaliu – să-l tot iubeşti]), o farsă grotescă, un bluf (a învăţat şi el ceva despre ritm, despre tripletă – se vede, nu?).

            Se opreşte din vorbit, o picătură de apă căzută de la o streaşină i s-a prelins pe lentila stîngă a ochelarilor – e miop, nu departe de vîrful nasului nu mai vede bine fără lentile. Fără să se oprească din mers şi fără să continue, se descheie, scoate maieul din pantaloni şi cu un colţ şterge gospodăreşte picătura.

            Se opreşte să privească stolul imens de ciori croncănind a pustiu care se roteşte pe cer. Cerul arată ca o bucată de ziar. Ţigara îi cade dintre degete fără să bage de seamă. A şi uitat de ea. Negrele păsări se-aşează pe crengile scheletice ale copacilor.

            Îşi reia drumul.

– Unde am rămas – a, da! Nu da cele sfinte cînilor şi nu arunca mărgăritare porcilor. Căci se vor întoarce împotriva ta şi te vor sfîşîia. Stai! Stai că încă nu-i tot. Nu doar atît. Mai mult. De data asta nimeni nu va mai pierde vreme cu procese. O să-i punem la zid şi-o să tragem în ei ca în cîini. Toţi. În toţi. N-o să scape unu’. Aşa că vezi ce faci. Pînă nu e prea tîrziu. Fii atentă.

Se opreşte brusc:

– Ahah!

Îşi rîcîie pielea capului ciufulindu-şi firele rare şi slinoase de păr.

– Tîmpitule! Ia zi, de unde faci tu rost de albe frezii?… ai?

Retorismul întrebării interzice orice răspuns.

Porneşte iar, de data asta agale, tîrînd papucii, privind în pămînt.

– Nu de alta – reia cu glas stins – dar te iubesc şi s-ar putea, s-ar prea putea să nu mă aflu prin preajmă să te pot ajuta, să te pot scăpa. Să te pot ocroti.

Se opreşte iar. Ridică privirea şi trage aer adînc în piept. Apoi priveşte în jur.

– Ce faci – întreabă ridicîndu-şi ochelarii pe vîrful nasului.

– Aştept.

– Ce?

– Să vină cineva.

– Cine?

– Oricine.

Celălalt nici măcar n-a întors capul. Priveşte înainte, spre poartă.

Se zgribuleşte, brusc pătruns de frig, şi se înfăşoară mai bine în halatul maro de molton, pus direct peste pijamaua subţire, spălăcită, cîndva albastră, acum bleu-pal.

– Ştii cine s-a născut azi – întreabă fără să-l privească pe celălalt.

– Tu.

– Nu.

– Fi-tu.

– Nu.

– Fi-ta.

– Nu. N-am.

Celălalt tace.

– Jules Verne.

Celălalt tace.

Îşi suflă nasul cu degetele şi se şterge de halat.

– LA MULŢI ANI! şopteşte.

Apoi tace şi el.

Tac amîndoi.

Pe poartă încep să intre primii oameni.

Deşi vinerea nu-i zi de vizită nici la spitalul „Prof. Dr. Gh. Marinescu”.

Dar aici se aşteaptă în fiecare zi. Căci într-o zi tot va veni cineva.

Dar nu se ştie în care.

Şi – ceea ce este într-adevăr trist – nici cine.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Adormitul&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s