Păcat împotriva duhului sfînt

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre

Precum iertăm şi noi greşiţilor noştri!”

 

            Toate-au venit atît de repede!…

            M-am gîndit deseori la ce s-a petrecut atunci, la ziua aceea şi nu o dată mi-a venit în minte cerul albastru, pădurea, soarele alb undeva în spatele frigului zilei de iarnă, cadavrul întins în coşciugul de lemn lustruit, de lemn ce părea proaspăt, împodobit cu frunze uscate ce n-au fost niciodată verzi şi cu obişnuita cruce în mijlocul capacului. Lemnul acela ce îţi crea o ciudată impresie de prospeţime, cu corpul rece aşezat ca un obiect străin, cu care n-are nimic comun aşa cum lemnul lustruit n-avea nimic comun cu cadavrul al cărui chip moartea nu se apucase să-l descompună; puteau fi recunoscute uşor trăsăturile care-i aparţinuseră celui viu; ca doi oameni care n-au nimic comun şi se trezesc deodată împreună: într-un compartiment de tren, într-o sală de cinema, într-un tramvai sau timp de cîteva clipe, pe aceiaşi stradă, umăr lîngă umăr, străini unul de altul, cufundaţi în ei înşişi, fără nimic care să-i lege, reci – reci ca nefiinţa.

            Şi gîndul… Gîndul… aş fi putut fi eu cadavrul, acel corp ar fi putut fi al meu, a mea ar fi fost fiinţa care a coborît  – cu ajutorul celorlalţi – în groapă şi peste care s-a aşezat inexorabil, pămîntul roşcat-brun, lucios, fără vreun zgomot deosebit – (N-am auzit bulgării căzînd pe capac şi-am stat totuşi destul de aproape. Oricît m-aş strădui nu mi-l aduc aminte.) – în ziua frumoasă, ciudat de primăvăratecă în jumătatea de lună ianuarie, cînd înşelaţi de blîndeţea frigului mugurii de liliac porniseră să crească, să se umfle încetişor ca un sîn de fată la pubertate, ca o respiraţie ce devine grea, grea, grea… şi asta în timpul unei ore de curs, în vreo recreaţie; îmi închipuiam cum ar fi fost dacă aş fi atunci acolo, în întuneric, undat de ulei şi vin, puţind şi colcăind de viermi, cu un metru, poate şi mai mult, de pămînt deasupra, pe capacul căptuşit cu pînză albă, lucioasă, alunecoasă la pipăit, şi n-aş fi fost acolo, pe coridor, în clasă, în bancă; dacă ar fi existat un loc liber în catalog, un nume care nu mai e strigat de profesori, care nu mai e dat absent de Paula, cum ar fi fost.

            Am închis ochii – de fiecare dată cînd gîndul mă făcea să încetez orice mişcare: înţepeneam pentru a mă lăsa cu totul imaginilor – o clipire ceva mai lungă,

                                                                                                                                    apoi priveam chipurile celor din jur, oameni pe care-i cunosc, lîngă unii trăisem zile, luni, chiar şi ani, chipuri preocupate, plictisite, indiferente, pierdute, toate, toate străine aşa cum în ziua de ianuarie cerul, coşciugul, pămîntul, capela nou-nouţă erau străine de cadavrul vechi de două zile, aşa cum cadavrul acesta era străin faţă de ele, la fel ca ele, la rîndul lor, una faţă de alta.

            Singurătatea în care orice ai face care nu-i priveşte direct, care „la urma-urmei îl priveşte”, care nu-i implică cu putere, cu puterea covîrşitoare a interesului – inutil pentru cel singur, pentru cel cu totul singur, pentru acela ce poartă deasupra capului un cer albastru spălăcit, prăfuit, cu luciri dure de nefiinţă, pentru cel în care viermii vor începe să colcăie. Şi o ştie. Dar nu atît. Nu ajunge. Interesul PERSONAL sau personal dar personal, dorinţa de viaţă, legea care spune că materia tinde să-şi păstreze starea pe care o are într-un anumit moment, materie care, dacă i se imprimă o altă stare, va încerca şi pe aceasta să o păstreze, la infinit, – sau cum i se spune (indiferent), e mai tare, mult prea tare pentru g î n d u r i (gînduri, nepalpabile, de nemăsurat sau cuprins, de nepriceput şi conceput altfel decît tot cu gînduri) atunci cînd la capăt e o zi senină de iarnă sau primăvară, sau orice zi, o zi în care eşti singur aşa cum făina este singură în aluatul ce va deveni pîine şi cînd ŞTII lucrul acesta, cînd gîndul pătrunde în carne, cînd carnea însăşi devine gînd, cînd pînă şi ultima celulă s-a pătruns pînă la identificare cu conştiinţa singurătăţii, a acelei singurătăţi absurde în care viaţa e stupidă, stupidă în faţa digului acesta fără noimă, căruia nu-i poţi găsi nici un folos pentru tine;

                                                            interesul, interesul distrus de conştiinţa singurătăţii, nu de tot, atît cît să mai rămînă ceva, nu ca în început, ci aşa cum e făina în pîinea ce se scoate din cuptor, în miezul aburind şi pufos.

            Cînd ştii că te vei strivi de zidul acesta, dus de încremenirea infinită, singur, interesul PERSONAL sau personal, dorinţa de viaţă, legea care spune că materia tinde să-şi menţină starea pe care o are sau cum i s-o fi spunînd, se estompează, ca un om, o clădire, un stîlp, o lumină ce se pierde în ceaţă, mai neclară, mai stinsă, moleşind ochii, moleşind corpul, obişnuindu-l cu tot ce e stupid, absurd, fără noimă, cu otrava resemnării, a abandonării – plictiseală, indiferenţă, apatie. Şi mai rămîne în tine o ultimă stavilă în faţa Voinţei, a posibilităţii de a o manifesta: Curiozitatea, ca atunci cînd stai în staţie şi nu te hotărăşti s-o iei pe jos („mai rămîn cinci minute, poate vine”), că, cine ştie de unde sare iepurele, şi-ar fi posibil să nu te striveşti, toţi s-au strivit, dar mai ştii, poate tu, tu de ce să te striveşti, poate scapi, poate ai şansa, Marea şansă pe care n-a avut-o nimeni; să abandonezi şi… şi simţi că te cuprinde turbarea la gîndul acesta, aşa cum turbezi cînd ieşi din sala de examen iar după doi paşi îţi vine IDEEA cu care ai fi trecut, SALVAREA! Absurdul, da, tot el, stupidul, te învinge, nu-l mai suporţi, nu suporţi g î n d u l unei asemenea stupidităţi – să te îneci ca ţiganul la mal! – şi, tras pe sfoară, te laşi dus de curent fără a mai încerca să-ţi manifeşti Voinţa, să tragi clapa absurdului, să refuzi a continua jocul acesta stupid, din care n-ai nimic de cîştigat, să termini odată, să dai peste nas tuturor acestor lucruri fără noimă, pentru că de speri să ajungi vreodată a înţelege ce sens au toate acestea înseamnă că nu eşti apatic, că interesul – firesc – te domină.

            Pesimist, fatalist, retrograd, neîncredere în forţa creatoare a omului…

            În razele oblice ale soarelui de ianuarie ce cădeau pieziş pe faţa moartei, toate astea se pulverizau…

            Şi ca aluatul în cuptor, din gîndurile, dorinţele, dorinţele păcătoase, visurile, frumoase, mărunte, de-o noapte, coclitele şi amarele, ascuţit de amarele remuşcări şi regrete, din toate, toate la un loc, a ieşit ca pîinea aburindă din cuptor, Puterea: „La ce bun?”

            Şi nimic. Pîinii acesteia nu-i mai trebuie nimic. Oricît ai mînca din ea, ca în basm, tot mai rămîne. Dominatoare.

                                                            Doamne! Doamne!!             …De ce nu exişti?

Februarie 1975

Anunțuri

Neputinţă (spovedanie)

Entuziasm. Ar trebui să începem prin a ne defini termenii. Pentru că – dincolo de definiţiile din dicţionare şi encilcopedii – fiecare din noi înţelege – şi mai ales simte – fiecare cuvînt în modul său propriu, prin prisma experienţei şi trăirilor sale.

Entuziasmul, pentru mine, este o stare de exaltare DE MOMENT. Punct.

Entuziasm este şi manifestarea suporterilor la o întrecere sportivă.

Entuziasm este şi manifestarea fanilor la un concert sau la întîlnirea cu vedeta preferată.

Entuziasm este şi manifestarea susţinătorilor unei formaţiuni politice sau unor lideri politici cu ocazia victoriilor celor susţinuţi de ei.

Entuziasm este şi manifestarea spectatorilor la spectacolele de orice fel – de la concertul simfonic la striptease-ul feminin şi masculin.

Entuziasmul este aşadar o stare ce poate fi provocată de o multitudine de factori – de la cei sublimi la cei abjecţi, fără deosebire.

Şi, cum precizam, asemeni fericirii, este o STARE de moment. Nu poate dura.

De aceea este o stare care iese din sfera mea de interes. Obsesia mea este A CUNOAŞTE pentru A ÎNŢELEGE. Şi abia de aici, cred eu, începe DRUMUL, CONSTRUCŢIA.

Entuziasmul are respiraţie scurtă. Cum bine observa Dostoievski, sînt oameni – tinerii în special – care sînt gata pentru ţara sau idealul lor să sară în foc, să meargă la război sau la moarte, dar dacă pentru acelaşi lucru le-ai cere o muncă îndârjită şi disciplinată de mai mulţi ani, n-ar fi capabili să o facă.

Entuziasmul poate fi frumos în efemeritatea lui dar personal iubesc generozitatea dăruirii de zi cu zi a modestei furnici spre binele furnicarului, a „greierului” care transpiră ore-n şir la pian, vioară sau alt instrument, a învăţăcelului ce adună strop cu strop cunoaştere din care va decanta, poate, înţelepciune, a călugărului în ruga sa permanentă pentru păcatele altora…

Anumite entuziasme mă emoţionează – dar nu ele în sine, ci solidaritatea şi frumuseţea umană ce le declanşează…

Altfel, mă simt străin de ele – străin chiar faţă de entuziasmele mele trecute…

Nu mi-am dorit niciodată şi nu-mi doresc nici acum să provoc entuziasmul nimănui, nici măcar pentru o cauză nobilă…

Căci beţia entuziasmului – curată, ca a puştilor din piaţa Universităţii din 21 decembrie 1989 sau vulgară, ca a fanilor strînşi pe stadion să-l aclame pe Michale Jackson – tot beţie rămâne…

Pusă faţă în faţă cu seninătatea unui Ioan Iacob Hozevitul, nu-mi poate trezi decît, cel mult! un zîmbet înţelegător…

În sala de 9.000 de locuri

În sala de 9.000 de locuri se înghesuiseră 12 mii de oameni. Oameni? Puştime. 12 mii de puşti, eu printre ei, puşti şi eu – singur între alţi 12 mii…

Venisem pentru muzică, pentru poezie…

„ – Lumină blîndă pe sală!” răsuna autoritar în difuzoare glasul de bas-bariton de care sala, în delir, asculta disciplinată…

O maree entuziastă, de care mă simţeam atît de străin…

Un entuziasm ca alcoolul, care, odată beţia trecută, nu lasă nici o urmă, nici măcar o mahmureală…

Un entuziasm animalic, o descărcare de adrenalină, o energie ce se cerea consumată, indiferent cum… asemeni urletelor şi încăierărilor de pe stadioane… (şi-mi vine în minte tînărul care, cu doi ani în urmă, îmi spunea cu ochi strălucind de mîndrie: „România? Mă piş pe ea! Eu, pentru Steaua, îmi dau şi viaţa!”)

Îmi răsună şi azi în urechi entuziasmul cu care sala plină până la refuz, în delir, scanda la unison sub comanda autoritară a glasului de bas-bariton:

„…nu sîntem o turmă!”

Îl privesc fascinat

Îl privesc fascinat. Cuvintele-i sînt frumoase, înălţătoare – mă pun în locul ascultătorilor lui aflaţi într-un delir de entuziasm şi-i înţeleg, mă pătrunde şi pe mine entuziasmul lor copleşitor…

O bătrînică povesteşte cum l-a văzut, cum l-a atins, cum i-a marcat viaţa, entuziasmul decantându-se în voinţă de oţel de a construi, de a munci din toate puterile pentru el, pentru visul lor…

Şi simt cum mă cuprinde dorinţa şi nostalgia pentru apariţia unui astfel de om şi pentru noi, cei de aici, „où tout est pris à la léger”, care să-mi redea entuziasmul, care să-mi redea visul şi puterea de-a lucra pînă la epuizare pentru împlinirea lui, să-mi forjeze voinţa pînă la a „smulge şaizeci de clipite din minutul lung şi greu”…

O anchetă printre locuitorii Europei de Vest scoate la iveală portretul robot al omului pe care şi-l doresc în fruntea ţărilor lor – uluitor, este EXACT portretul lui.

            Al conducătorului.

            Le chef.

            El comandante.

            Il capo.

            FÜHRER-ul.

Noaptea înghite torţele ce luminau entuziasmul lor delirant, lăsîndu-mă singur, cu nostalgiile şi visele mele, în faţa televizorului pe al cărui ecran „curge” genericul…