Domnule Paler, vă înşelaţi…

Calea spre dincolo

Duminică 13 decembrie 2015

Am citit adineauri un interviu dat de Octavian Paler cu cîteva luni înainte de a muri.
Pentru mine, Paler reprezintă ceva special.

Prima dată m-am întîlnit cu numele lui cînd un coleg de liceu m-a dus la un tip care trecuse la nu ştiu ce cult neoprotestant doar ca să plece din ţară. Îi reuşise figura şi în timpul rămas pînă la plecare îşi vindea lucrurile care nu le lua cu el. Printre care şi cărţile. Aşa că am fost cu colegul meu să vedem ce cărţi are, poate găsim ceva care să ne intereseze. Scotocind am dat peste „Mitologii subiective” de Octavian Paler. Nu auzisem nimic de autor. M-a atras titlul. La ora aia încă visam să devin arheolog… Aşa că am cumpărat-o. Şi am citit-o. Am scos, pe un caiet, pagini întregi cu citate. Şi, uneori, am polemizat cu cele scrise de el. O carte care m-a marcat, o carte care m-a modelat şi alături de Scrisorile imaginare a făcut să fiu cel ce sînt astăzi. Datorez mult acestor două cărţi şi polemicilor cu cele scrise în ele…
Am încercat, evident, să citesc şi următoarea lui carte, Apărarea lui Galilei. Ştiu că Petru s-a lepădat de El de trei ori. Ştiu că Ioana D’Arc a abjurat. Ştiam că asta a făcut şi Galilei. Dar felul în care punea Paler problema, la ora aia m-a scîrbit şi m-a înfuriat în aşa hal că am dat cu cartea de perete şi n-am mai terminat-o de citit niciodată.
Am mai citit articole scrise de el prin presă. Am început Caminante dar nu mai ţin minte dacă am şi terminat-o de citit. Şi… cam atît. Acum, cînd mă uit pe widipedia şi văd cîte dintre cărţile lui nu am citit rămîn uimit.

Cînd am citit Mitologiile subiective, eram ateu, marxist şi dormeam cu portretul lui Che deasupra patului şi cu jurnalul său pe noptiera de lîngă pat.
Apoi m-am întors înapoi, la credinţa părinţilor mei. Şi relaţia cu scrierile lui Paler s-a răcit…
Cînd, după 1989, Ion Cristoiu a propus, în Evenimentul zilei parcă (ori în Zig-Zag? nu mai ţin minte…) reintroducerea pedepsei cu moartea, eu lucram la SOTI. Şi m-am dus la directorul postului şi i-am spus că vreau să fac un materail împotriva propunerii lui Cristoiu.
Director a spus NU, a spus că noi nu trebuie să avem opinii subiective, că trebuie să prezentăm lucrurile obiectiv.
În sinea mea m-am tăvălit de rîs. Din două motive:
1. Pentru că în cazul filmului nu există obiectivitate. În clipa în care, din realitatea care te înconjoară în 360 de grade în toate direcţiile tu selectezi o bucată, cînd alegi ca aparatul de filmat să stea într-un anumit loc, cadrul să aibă o anumită încadratură, înălţimea la care să stea aparatul să fie una anumit – s-a dus orice obiectivitate! Iar dacă te gîndeşti că apoi hotărăşti ca acest cadru să aibă înainte acel cadru şi după alt cadru anume, atunci obiectivitatea e atît de departe că nici nu se mai vede! Nici în filmul documentar, nici în reportaj, nici în televiziune, nicăieri nu există obiectivitate. Asta e o gogoriţă, apă rece pentru proşti ori pentru cei care nu ştiu şi nu se pricep CUM se face film şi televiziune…
2. Pentru că, în sinea mea, mi-am spus: „Aha! Vrei obiectivitate? Păi hai să-ţi dea nenea obiectivitate!”

Şi, disciplinat, am zis Directorului: „Bine, am să fac un material obiectiv!” zîmbind sardonic în sinea mea.
Dacă voiam să susţin propunerea lui Cristoiu ştiam ce aveam de făcut: era suficient să merg pe stradă şi să întreb pe omul obişnuit, pe omul de rînd. Sînt şi astăzi convins că majoritatea ar fi fost (şi rămîn în continuare) pentru reintroducerea pedepsei cu moartea.
Dar eu eram împotrivă. Aşa că am hotărît să mă duc să cer părerea oamenilor de cultură, intelectualilor de marcă, de la Vadim Tudor la Octavian Paler.
Aşa am ajuns, cu un operator, în casa plină de cărţi a scriitorului. Emoţionat. Eu, evident – nu el! Atunci nu ştiam că, asemeni tatălui meu, este născut în zodia Racului. Eu cu tata nu m-am înţeles. Am avut conflicte grave. Conflicte pornite din opiniile diferite în materie de literatură şi politică… 🙂
Cert este că Paler, din prima clipă, nu m-a plăcut. În schimb l-a plăcut pe operator. Cu mine a fost rece, la limita scîrboşeniei. Nu m-a deranjat. Şi eu am simpatii şi antipatii spontane, pot să înţeleg asta – nu e o chestie raţională şi nu ai control asupra ei. Iar cînd eşti un nume şi ai o vîrstă nici măcar nu mai eşti interesat să îţi controlezi astfel de manifestări, nu-ţi mai pasă. Presupun.
Oricum, în faţa camerei a fost cel din totdeauna şi a vorbit, evident, împotriva pedepsei capitale.
Dintre toţi cei la care am mers singura surpriză a fost Augustin Buzura, pe atunci directorul Institutului Cultural Român care a pledat pentru introducerea pedepsei cu moartea.

O surpriză a fost şi Vadim Tudor (Dumnezeu să-l ierte). Dar despre asta altă dată. Mai tîrziu (dacă mai apuc…)

Aşadar, citind interviul lui Paler am dat peste următoarea sa afirmaţie: „progresul tehnic şi ştiinţific este însoţit indiscutabil de regresul interior”.
„idiscutabil”???? Nu cred că Shakespeare reprezintă un regres interior faţă de Eschil, Sofocle şi Euripide şi nici că Cehov reprezintă un regres interior faţă de Shakespeare…
Asta chiar mi se pare o prostie. Faptul că folosesc un telefon mobil, o tabletă, un laptop şi un pc, că am smart tv, e-book reader, aparat foto digital şi cameră video digitală înseamnă că „indiscutabil” am regresat interior faţă de vremea cînd priveam la un televizor alb-negru, ascultam muzică la un radio care era şi pick-up şi foloseam plăci de vinil, cînd citeam cărţile cum le-au citit toţi cei care au trăit după Gutemberg pînă atăzi?
Răspunsul e altul, cred eu. Majoritatea dintre noi sîntem născuţi şi crescuţi într-un anumit context istoric. Copiii noştri se nasc în alt context istoric. Ei nu au părinţii pe care i-am avut noi, ei nu deschid ochii asupra unei lumi care a fost a noastră cînd am deschis ochii, ei văd altceva şi altfel. De aceea ei – cum am descoperit pe vremea cînd eu eram adolescent – pot să ne înţeleagă pe noi, deşi n-au trecut pe unde am trecut noi, în schimb noi nu reuşim să-i înţelegem pe ei, deşi noi am trecut prin vîrstele la care sînt ei acum… Cum spunea Tatăl meu: „Octavian, eu am fost programat în alte timpuri. Şi, din păcate, nu pot să resetez programul ori să-l apgradez…”

Nu, progresul tehnic şi ştiinţific nu este însoţit („indiscutabil”) de regres interior. Doar pune la îndemîna tuturor, inclusiv a celor „neevoluaţi” interior, mijloace moderne. Pe vremuri, cînd înjurai, te auzeau un număr restrîns de oameni. Acum te pot auzi sute, mii, sute de mii, chiar milioane… Lăturile pe care unii le aruncau în jurul lor într-un perimetru restrîns, astăzi pot face instantaneu înconjurul planetei.
Domnule Paler, îmi pare rău, dar şi de data asta vă înţelaţi…

Interviul îl găsiţi aici:
Interviu realizat pe  2 iulie 2006. Interviul a fost publicat în volumul „30 de interviuri eveniment”, de Simona Chiţan, Editura Tritonic, 2008
ori aici:

http://sanatos-online.tk/ultimele-ganduri-ale-lui-octavian-paler-mi-e-frica-de-absenta-lui-dumnezeu/#

Anunțuri

Eu sînt

Cineva, de mult, m-a rugat să particip la un test. Mi se dădeau nişte cuvinte şi eu trebuia să completez cu ce voiam eu. Aşa a ieşit textul de mai jos. Unde cu italice sînt trecute cuvintele obligatorii – celelalte sînt cele create de mine.
Cînd am văzut rezultatul, mi-a plăcut. Mi s-a părut că sună a poezie.
Voi ce spuneţi?

Eu sînt meschin, hidos şi laş

Aş vrea să ştiu cărarea spre oraş

Aud oglinda picurînd culori

Văd moartea dîrdîind în zori

Vreau înapoi, în vechiul Paradis

Eu sînt vînat ca un proscris

 

Mă prefac în bube şi noroi

Simt spaimă cînd zîmbeşte ziua-n voi

Ating o rană plină de puroi

Mă îngrijorează lumina bolnavă de ger

Eu sînt murdar, miop, stingher

Ştiu monştrii toţi, pe fiecare

Spun adevărul care doare

Visez coşmarul zilei care trece

Sper umbra-mi să o sar cîndva

Eu sînt mîrşav, greţos, de mucava.

Bate un clopot în dungă ţărîna

Bate un clopot în dungă ţărîna

Uscată e floarea de măr şi cais

În zare se-adună crispată furtuna

Şi plouă cu sînge în Paradis.

 

Orbirea cuprinde nălucile ceţii

Albastrul prelinge pe cruci Violet

Şi îngerii morţii se-ntrec cu ereţii

Cînd coruri meschine bocesc în falset.

 

Apleacă-Te Doamne şi vezi-ne Ruga

Pogoară-ne-n suflet iubirea Luminii

Căci astăzi călăii îşi leapădă gluga

Şi rodul pe veci îl pierdură măslinii.

 

Uleiul uscat e în candela stinsă

La glezne e sîngele-n Ierusalim

De grele păcate e Lumea ca ninsă

Şi-n faţa Oglinzii cu toţi ne codim.

 

Pe stradă merg umbre de beznă adîncă

Dorm oameni, cu toţii, sub gheata de fier

Copiii aşteaptă Crăciunul şi încă

Ne doare adînc alungarea din cer.

 

E soarele negru al disperării

Stăpîn peste noi şi peste oraş

Bolnavii adulmecă ziua-Înălţării

Cu gînduri spurcate de oameni pizmaşi.

 

*

 

Ajută Doamne necredinţei mele

În ceasul care vine să nu cad în abis

Să nu-mi pierd veşnicia sub cnutul clipei grele

Nici sufletu-mi să ardă în focul cel nestins!

De sărbători

De sărbători nu mai vreau să fiu singur

e clar,

scot iepurele din buzunar

să văd cît e ceasul.

Limba-i atîrnă, strîmb îi e nasul:

aşadar

mai este o veşnicie

pînă să fie

sărbătoare

pe uliţa murdară şi răbdătoare

a vieţii mele.

Nădejdea-i undeva pe sub podele

zgîrmă săraca, timidă,

ar vrea să iasă din crisalidă

în ger.

Înger,

bun păzitor cu paloş de foc,

vin sărbătorile şi banii-s – ioc!

Singurătatea mă strînge de beregată

nu mai am mamă, nu mai am tată

iar tu,

răzgîiată

zgîrii cerul de cenuşă

şi bezna se scurge pe sub uşă.

Iată

se apropie cu pelerina ca o boare

şi coasa pe umăr:

” – Nu doare.

De sărbători nu vei mai fi singur,

e clar.

Vom merge-mpreună în soare

umăr la umăr.”

Iubito, sînt un tip curios,

spune-mi măcar

cine-o să-ţi spele vasele

cît eu cu ea

vom valsa?