Neputinţă (spovedanie)

Entuziasm. Ar trebui să începem prin a ne defini termenii. Pentru că – dincolo de definiţiile din dicţionare şi encilcopedii – fiecare din noi înţelege – şi mai ales simte – fiecare cuvînt în modul său propriu, prin prisma experienţei şi trăirilor sale.

Entuziasmul, pentru mine, este o stare de exaltare DE MOMENT. Punct.

Entuziasm este şi manifestarea suporterilor la o întrecere sportivă.

Entuziasm este şi manifestarea fanilor la un concert sau la întîlnirea cu vedeta preferată.

Entuziasm este şi manifestarea susţinătorilor unei formaţiuni politice sau unor lideri politici cu ocazia victoriilor celor susţinuţi de ei.

Entuziasm este şi manifestarea spectatorilor la spectacolele de orice fel – de la concertul simfonic la striptease-ul feminin şi masculin.

Entuziasmul este aşadar o stare ce poate fi provocată de o multitudine de factori – de la cei sublimi la cei abjecţi, fără deosebire.

Şi, cum precizam, asemeni fericirii, este o STARE de moment. Nu poate dura.

De aceea este o stare care iese din sfera mea de interes. Obsesia mea este A CUNOAŞTE pentru A ÎNŢELEGE. Şi abia de aici, cred eu, începe DRUMUL, CONSTRUCŢIA.

Entuziasmul are respiraţie scurtă. Cum bine observa Dostoievski, sînt oameni – tinerii în special – care sînt gata pentru ţara sau idealul lor să sară în foc, să meargă la război sau la moarte, dar dacă pentru acelaşi lucru le-ai cere o muncă îndârjită şi disciplinată de mai mulţi ani, n-ar fi capabili să o facă.

Entuziasmul poate fi frumos în efemeritatea lui dar personal iubesc generozitatea dăruirii de zi cu zi a modestei furnici spre binele furnicarului, a „greierului” care transpiră ore-n şir la pian, vioară sau alt instrument, a învăţăcelului ce adună strop cu strop cunoaştere din care va decanta, poate, înţelepciune, a călugărului în ruga sa permanentă pentru păcatele altora…

Anumite entuziasme mă emoţionează – dar nu ele în sine, ci solidaritatea şi frumuseţea umană ce le declanşează…

Altfel, mă simt străin de ele – străin chiar faţă de entuziasmele mele trecute…

Nu mi-am dorit niciodată şi nu-mi doresc nici acum să provoc entuziasmul nimănui, nici măcar pentru o cauză nobilă…

Căci beţia entuziasmului – curată, ca a puştilor din piaţa Universităţii din 21 decembrie 1989 sau vulgară, ca a fanilor strînşi pe stadion să-l aclame pe Michale Jackson – tot beţie rămâne…

Pusă faţă în faţă cu seninătatea unui Ioan Iacob Hozevitul, nu-mi poate trezi decît, cel mult! un zîmbet înţelegător…

Anunțuri

În sala de 9.000 de locuri

În sala de 9.000 de locuri se înghesuiseră 12 mii de oameni. Oameni? Puştime. 12 mii de puşti, eu printre ei, puşti şi eu – singur între alţi 12 mii…

Venisem pentru muzică, pentru poezie…

„ – Lumină blîndă pe sală!” răsuna autoritar în difuzoare glasul de bas-bariton de care sala, în delir, asculta disciplinată…

O maree entuziastă, de care mă simţeam atît de străin…

Un entuziasm ca alcoolul, care, odată beţia trecută, nu lasă nici o urmă, nici măcar o mahmureală…

Un entuziasm animalic, o descărcare de adrenalină, o energie ce se cerea consumată, indiferent cum… asemeni urletelor şi încăierărilor de pe stadioane… (şi-mi vine în minte tînărul care, cu doi ani în urmă, îmi spunea cu ochi strălucind de mîndrie: „România? Mă piş pe ea! Eu, pentru Steaua, îmi dau şi viaţa!”)

Îmi răsună şi azi în urechi entuziasmul cu care sala plină până la refuz, în delir, scanda la unison sub comanda autoritară a glasului de bas-bariton:

„…nu sîntem o turmă!”

Îl privesc fascinat

Îl privesc fascinat. Cuvintele-i sînt frumoase, înălţătoare – mă pun în locul ascultătorilor lui aflaţi într-un delir de entuziasm şi-i înţeleg, mă pătrunde şi pe mine entuziasmul lor copleşitor…

O bătrînică povesteşte cum l-a văzut, cum l-a atins, cum i-a marcat viaţa, entuziasmul decantându-se în voinţă de oţel de a construi, de a munci din toate puterile pentru el, pentru visul lor…

Şi simt cum mă cuprinde dorinţa şi nostalgia pentru apariţia unui astfel de om şi pentru noi, cei de aici, „où tout est pris à la léger”, care să-mi redea entuziasmul, care să-mi redea visul şi puterea de-a lucra pînă la epuizare pentru împlinirea lui, să-mi forjeze voinţa pînă la a „smulge şaizeci de clipite din minutul lung şi greu”…

O anchetă printre locuitorii Europei de Vest scoate la iveală portretul robot al omului pe care şi-l doresc în fruntea ţărilor lor – uluitor, este EXACT portretul lui.

            Al conducătorului.

            Le chef.

            El comandante.

            Il capo.

            FÜHRER-ul.

Noaptea înghite torţele ce luminau entuziasmul lor delirant, lăsîndu-mă singur, cu nostalgiile şi visele mele, în faţa televizorului pe al cărui ecran „curge” genericul…