Păcat împotriva duhului sfînt

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre

Precum iertăm şi noi greşiţilor noştri!”

 

            Toate-au venit atît de repede!…

            M-am gîndit deseori la ce s-a petrecut atunci, la ziua aceea şi nu o dată mi-a venit în minte cerul albastru, pădurea, soarele alb undeva în spatele frigului zilei de iarnă, cadavrul întins în coşciugul de lemn lustruit, de lemn ce părea proaspăt, împodobit cu frunze uscate ce n-au fost niciodată verzi şi cu obişnuita cruce în mijlocul capacului. Lemnul acela ce îţi crea o ciudată impresie de prospeţime, cu corpul rece aşezat ca un obiect străin, cu care n-are nimic comun aşa cum lemnul lustruit n-avea nimic comun cu cadavrul al cărui chip moartea nu se apucase să-l descompună; puteau fi recunoscute uşor trăsăturile care-i aparţinuseră celui viu; ca doi oameni care n-au nimic comun şi se trezesc deodată împreună: într-un compartiment de tren, într-o sală de cinema, într-un tramvai sau timp de cîteva clipe, pe aceiaşi stradă, umăr lîngă umăr, străini unul de altul, cufundaţi în ei înşişi, fără nimic care să-i lege, reci – reci ca nefiinţa.

            Şi gîndul… Gîndul… aş fi putut fi eu cadavrul, acel corp ar fi putut fi al meu, a mea ar fi fost fiinţa care a coborît  – cu ajutorul celorlalţi – în groapă şi peste care s-a aşezat inexorabil, pămîntul roşcat-brun, lucios, fără vreun zgomot deosebit – (N-am auzit bulgării căzînd pe capac şi-am stat totuşi destul de aproape. Oricît m-aş strădui nu mi-l aduc aminte.) – în ziua frumoasă, ciudat de primăvăratecă în jumătatea de lună ianuarie, cînd înşelaţi de blîndeţea frigului mugurii de liliac porniseră să crească, să se umfle încetişor ca un sîn de fată la pubertate, ca o respiraţie ce devine grea, grea, grea… şi asta în timpul unei ore de curs, în vreo recreaţie; îmi închipuiam cum ar fi fost dacă aş fi atunci acolo, în întuneric, undat de ulei şi vin, puţind şi colcăind de viermi, cu un metru, poate şi mai mult, de pămînt deasupra, pe capacul căptuşit cu pînză albă, lucioasă, alunecoasă la pipăit, şi n-aş fi fost acolo, pe coridor, în clasă, în bancă; dacă ar fi existat un loc liber în catalog, un nume care nu mai e strigat de profesori, care nu mai e dat absent de Paula, cum ar fi fost.

            Am închis ochii – de fiecare dată cînd gîndul mă făcea să încetez orice mişcare: înţepeneam pentru a mă lăsa cu totul imaginilor – o clipire ceva mai lungă,

                                                                                                                                    apoi priveam chipurile celor din jur, oameni pe care-i cunosc, lîngă unii trăisem zile, luni, chiar şi ani, chipuri preocupate, plictisite, indiferente, pierdute, toate, toate străine aşa cum în ziua de ianuarie cerul, coşciugul, pămîntul, capela nou-nouţă erau străine de cadavrul vechi de două zile, aşa cum cadavrul acesta era străin faţă de ele, la fel ca ele, la rîndul lor, una faţă de alta.

            Singurătatea în care orice ai face care nu-i priveşte direct, care „la urma-urmei îl priveşte”, care nu-i implică cu putere, cu puterea covîrşitoare a interesului – inutil pentru cel singur, pentru cel cu totul singur, pentru acela ce poartă deasupra capului un cer albastru spălăcit, prăfuit, cu luciri dure de nefiinţă, pentru cel în care viermii vor începe să colcăie. Şi o ştie. Dar nu atît. Nu ajunge. Interesul PERSONAL sau personal dar personal, dorinţa de viaţă, legea care spune că materia tinde să-şi păstreze starea pe care o are într-un anumit moment, materie care, dacă i se imprimă o altă stare, va încerca şi pe aceasta să o păstreze, la infinit, – sau cum i se spune (indiferent), e mai tare, mult prea tare pentru g î n d u r i (gînduri, nepalpabile, de nemăsurat sau cuprins, de nepriceput şi conceput altfel decît tot cu gînduri) atunci cînd la capăt e o zi senină de iarnă sau primăvară, sau orice zi, o zi în care eşti singur aşa cum făina este singură în aluatul ce va deveni pîine şi cînd ŞTII lucrul acesta, cînd gîndul pătrunde în carne, cînd carnea însăşi devine gînd, cînd pînă şi ultima celulă s-a pătruns pînă la identificare cu conştiinţa singurătăţii, a acelei singurătăţi absurde în care viaţa e stupidă, stupidă în faţa digului acesta fără noimă, căruia nu-i poţi găsi nici un folos pentru tine;

                                                            interesul, interesul distrus de conştiinţa singurătăţii, nu de tot, atît cît să mai rămînă ceva, nu ca în început, ci aşa cum e făina în pîinea ce se scoate din cuptor, în miezul aburind şi pufos.

            Cînd ştii că te vei strivi de zidul acesta, dus de încremenirea infinită, singur, interesul PERSONAL sau personal, dorinţa de viaţă, legea care spune că materia tinde să-şi menţină starea pe care o are sau cum i s-o fi spunînd, se estompează, ca un om, o clădire, un stîlp, o lumină ce se pierde în ceaţă, mai neclară, mai stinsă, moleşind ochii, moleşind corpul, obişnuindu-l cu tot ce e stupid, absurd, fără noimă, cu otrava resemnării, a abandonării – plictiseală, indiferenţă, apatie. Şi mai rămîne în tine o ultimă stavilă în faţa Voinţei, a posibilităţii de a o manifesta: Curiozitatea, ca atunci cînd stai în staţie şi nu te hotărăşti s-o iei pe jos („mai rămîn cinci minute, poate vine”), că, cine ştie de unde sare iepurele, şi-ar fi posibil să nu te striveşti, toţi s-au strivit, dar mai ştii, poate tu, tu de ce să te striveşti, poate scapi, poate ai şansa, Marea şansă pe care n-a avut-o nimeni; să abandonezi şi… şi simţi că te cuprinde turbarea la gîndul acesta, aşa cum turbezi cînd ieşi din sala de examen iar după doi paşi îţi vine IDEEA cu care ai fi trecut, SALVAREA! Absurdul, da, tot el, stupidul, te învinge, nu-l mai suporţi, nu suporţi g î n d u l unei asemenea stupidităţi – să te îneci ca ţiganul la mal! – şi, tras pe sfoară, te laşi dus de curent fără a mai încerca să-ţi manifeşti Voinţa, să tragi clapa absurdului, să refuzi a continua jocul acesta stupid, din care n-ai nimic de cîştigat, să termini odată, să dai peste nas tuturor acestor lucruri fără noimă, pentru că de speri să ajungi vreodată a înţelege ce sens au toate acestea înseamnă că nu eşti apatic, că interesul – firesc – te domină.

            Pesimist, fatalist, retrograd, neîncredere în forţa creatoare a omului…

            În razele oblice ale soarelui de ianuarie ce cădeau pieziş pe faţa moartei, toate astea se pulverizau…

            Şi ca aluatul în cuptor, din gîndurile, dorinţele, dorinţele păcătoase, visurile, frumoase, mărunte, de-o noapte, coclitele şi amarele, ascuţit de amarele remuşcări şi regrete, din toate, toate la un loc, a ieşit ca pîinea aburindă din cuptor, Puterea: „La ce bun?”

            Şi nimic. Pîinii acesteia nu-i mai trebuie nimic. Oricît ai mînca din ea, ca în basm, tot mai rămîne. Dominatoare.

                                                            Doamne! Doamne!!             …De ce nu exişti?

Februarie 1975

Adormitul

Ciori

– Şi cînd te gîndeşti că totul e o cacealma urîtă (trage din ţigară apoi expiră împingînd maxilarul înainte şi suflînd fumul în sus, dilatînd nările [un nas borcănat, lucios, cu puncte negre de grăsime şi nările dilatate – asta da imagine, mai ales în plan detaliu – să-l tot iubeşti]), o farsă grotescă, un bluf (a învăţat şi el ceva despre ritm, despre tripletă – se vede, nu?).

            Se opreşte din vorbit, o picătură de apă căzută de la o streaşină i s-a prelins pe lentila stîngă a ochelarilor – e miop, nu departe de vîrful nasului nu mai vede bine fără lentile. Fără să se oprească din mers şi fără să continue, se descheie, scoate maieul din pantaloni şi cu un colţ şterge gospodăreşte picătura.

            Se opreşte să privească stolul imens de ciori croncănind a pustiu care se roteşte pe cer. Cerul arată ca o bucată de ziar. Ţigara îi cade dintre degete fără să bage de seamă. A şi uitat de ea. Negrele păsări se-aşează pe crengile scheletice ale copacilor.

            Îşi reia drumul.

– Unde am rămas – a, da! Nu da cele sfinte cînilor şi nu arunca mărgăritare porcilor. Căci se vor întoarce împotriva ta şi te vor sfîşîia. Stai! Stai că încă nu-i tot. Nu doar atît. Mai mult. De data asta nimeni nu va mai pierde vreme cu procese. O să-i punem la zid şi-o să tragem în ei ca în cîini. Toţi. În toţi. N-o să scape unu’. Aşa că vezi ce faci. Pînă nu e prea tîrziu. Fii atentă.

Se opreşte brusc:

– Ahah!

Îşi rîcîie pielea capului ciufulindu-şi firele rare şi slinoase de păr.

– Tîmpitule! Ia zi, de unde faci tu rost de albe frezii?… ai?

Retorismul întrebării interzice orice răspuns.

Porneşte iar, de data asta agale, tîrînd papucii, privind în pămînt.

– Nu de alta – reia cu glas stins – dar te iubesc şi s-ar putea, s-ar prea putea să nu mă aflu prin preajmă să te pot ajuta, să te pot scăpa. Să te pot ocroti.

Se opreşte iar. Ridică privirea şi trage aer adînc în piept. Apoi priveşte în jur.

– Ce faci – întreabă ridicîndu-şi ochelarii pe vîrful nasului.

– Aştept.

– Ce?

– Să vină cineva.

– Cine?

– Oricine.

Celălalt nici măcar n-a întors capul. Priveşte înainte, spre poartă.

Se zgribuleşte, brusc pătruns de frig, şi se înfăşoară mai bine în halatul maro de molton, pus direct peste pijamaua subţire, spălăcită, cîndva albastră, acum bleu-pal.

– Ştii cine s-a născut azi – întreabă fără să-l privească pe celălalt.

– Tu.

– Nu.

– Fi-tu.

– Nu.

– Fi-ta.

– Nu. N-am.

Celălalt tace.

– Jules Verne.

Celălalt tace.

Îşi suflă nasul cu degetele şi se şterge de halat.

– LA MULŢI ANI! şopteşte.

Apoi tace şi el.

Tac amîndoi.

Pe poartă încep să intre primii oameni.

Deşi vinerea nu-i zi de vizită nici la spitalul „Prof. Dr. Gh. Marinescu”.

Dar aici se aşteaptă în fiecare zi. Căci într-o zi tot va veni cineva.

Dar nu se ştie în care.

Şi – ceea ce este într-adevăr trist – nici cine.

Abandonul

DSC_0007

…Asemeni unui fruct pe o ramură, la capătul unei ramuri, un fruct care nici măcar nu visează, un fruct provenit dintr-o floare nu stearpă ci nepolenizată, un fruct care nu mai face altceva decît să aştepte, să aştepte să se pîrguiască, lipsit de seminţe şi a cărui pîrguire nu reprezintă şi nu este împlinirea, un fruct lipsit de împlinire şi care nu asta aşteaptă la capătul a ceea ce este această aşteptre ci pur şi simplu să se pîrguiască, să se desprindă de pe ramură şi să cadă, împins de forţa gravitaţiei în ţărîna în care nu va naşte nimic şi pe care sau în care nu va putrezi ci se va usca sub soarele pîrjolitor sau blînd, se va chirci şi scoroji pînă va fi redus la starea de pulbere stearpă împăştiată de vînt în uitare, dintr-o formă a nefiinţei într-alta, mai completă.

…Asemeni unui soldat rănit, zăcînd chircit într-o adîncitură de pămînt, o adîncitură cît cea lăsată dimineaţa, la trezire, de un trup pe o saltea şi pe pernă, între bulgării uscaţi de pămînt. Chircit pe-o parte, pe partea dreaptă, rănit fără a şti însă unde anume, în trupul său, se află rana aceea, cu genunchii aduşi în dreptul abdomenului şi fără să-l doară nimic, ştiind doar că rana o are undeva în faţă, nu în spate, că glonţul sau schija sau ce-o fi fost a venit din faţă şi nu din spate şi neştiind măcar nici cînd, nici cum se petrecuse totul, lipsit de memorie, incapabil să-şi amintească ceva din tot ceea ce fusese înaintea acestui moment, acestei clipe liniştite, lipsite de vînt, în care zace în adîncitura caldă a ţărînii, nici măcar felul în care şi clipa în care a fost rănit şi nici căderea, alunecarea în această aşteptare stearpă, lipsită de speranţă sau de coagularea ei în vis, privind printre plantele, printre buruienile încremenite verde prăfos, în lungul platoului aproape neted spre marginea lui care se află la una, două, cel mult trei sute de metri în faţa lui şi care coboară brusc în valea întinsă în cîmplie pînă la poalele munţilor albaştrii şi atît de îndepărtaţi încît de aici, de unde stă el, nu se vede nici cea mai înaltă dintre creste trecîd peste marginea bănuită doar a platoului, acolo de unde, mult prea aproape pentru a fi linia orizontului, plantele, buruienile se opresc şi lasă loc cerului cenuşiu. Şi poate că cerul nu este cenuşiu, poate este albastru şi plin de catedrale albe de nori, visătoare şi reverberative dar ochii săi îl văd cenuşiu, nu mohorît ci opac, asemeni sticlei unui bec mat, stins, căci nu e soare, pielea mîinilor şi a feţei nepierzîndu-şi sensibilitatea şi simţindu-l dacă ar fi existat şi apoi neexistînd umbra. Plantele, peretele îndoiturii, adînciturii de pămînt în care stă chircit şi bulgării de pămînt neavînd umbră, de parcă lumina, opacă la rîndul ei, ar izvorî de peste tot, nu doar din cer ci din fiecare suprafaţă, constantă, identică, fără gradări, chiar şi din hainele şi din mîinile lui. Nu speră nimic şi nu visează, fără memorie, aşteaptă doar, aşteaptă fără să-l doară trupul, fără să-l chinuie neştiuta şi prezenta rană, aşteaptă ca totul să se termine. Fără spaimă, fără frenezie, fără grabă.

Şi totuşi nu asemeni plantelor, buruienilor încremenite, răspîndite singuratice, sub ochii lui, peste platou şi nici asemeni bulgărilor de pămînt în aşteptarea lor de a se contopi cu ţărîna maternă sau de a se transforma în pulbere pe care vîntul, în clipa în care s-ar stîrni iar, să o poarte la cîţiva paşi ori la mii de leghe depărtare. Ci gîndind. Deşi nu cuvinte i se perindă în minte ci imagini, cînd în înşiruire de film, cînd în colaje tematice. Privirea i se plimbă peste platou şi are impresia că poate să îşi amintească sau mai degrabă să vadă, ca şi cum s-ar afla undeva deasupra, de unde s-ar putea zări marginea platoului şi valea nesfărşită spre cîmpia la capătul căreia zarea este zdrenţuită de culmile de cristal ale munţilor albaştrii. Şi pe platou, răsfiraţi, văzuţi din spate, de culoarea pămîntului şi a zilei, camarazii mergînd, furişîndu-se spre marginea platoului, asemănători pînă la a fi identici, mogîldeţe tăcute, strecurîndu-se înainte în linişte şi deodată platoul rămase pustiu în timp ce simte, cu mintea şi logica decît cu cele cinci simţuri şi fără măcar să-i poată vedea cu ochii imaginaţiei, cum înaintează mai departe în vale, răsfiraţi spre şi apoi pe cîmpie, tot mai mărunţi, tot mai vagi, pînă dispar în freamătul stins al apei morţilor, el continuînd nici măcar să-i vadă cu ochii imaginaţiei ci să-i simtă pulsînd viu, acolo, în faţa sa, departe şi pulsaţia lor totuşi lîngă sine, înaintînd în urmărirea sau după sau înspre duşman. Un duşman pe care nu şi-l aminteşte, nu-l vede, nici măcar nu şi-l poate imagina ci doar ştie că există, pentru că e logic şi altfel ar fi absurd, să nu existe şi pentru că există totuşi un război, războiul, care nu poate fi dus contra unor umbre şi mai presus de orice argument, de orice alt argument, neştiuta şi prezenta rană. Şi el continuînd să stea în liniştea lui apatică şi lipsită de disperare, neaşteptînd nici un brancardier căci îşi dă seama, fără să fie nevoit să se ridice-ntr-o rînă şi să dea cu ochii roată peste platou, nu numai că n-a mai rămas nimeni şi toţi au trecut mai departe şi că nu va veni nimeni dar şi că este nu doar singurul rănit de aici, dintre ei, ci şi că în afară de el, de ţărînă şi plante nu mai e nimeni pe platou, nici măcar un mort, o pasăre sau gîze. Abandonînd şi cea din urmă speranţă care nu pierea niciodată în el, aceea că atunci cînd totul e negru şi nimic nu lasă să se vadă o undă de lumină trebuie să intervină neprevăzutul; ca şi cum ar fi existat un timp, un spaţiu temporal în care neprevăzutul putea exista şi care timp trecuse definitiv, irecuperabil. Şi atît de liniştit căci nu ştie ce îl aşteaptă, ceea ce va sosi în curînd, ultimul şi cel mai crîncen chin înaintea sfîrşitului: clipa cînd va înceta să mai audă, să mai simtă pulsul celorlalţi lîngă el şi în faţa lui, cînd va rămîne, pînă la urmă, în liniştea aceea totală, singur, fără amintiri, fără imagini de fiinţe vii, ca pe o planetă pustie, ca singura fiinţă vie rămasă în univers.

Extemporalul la aritmetică

– Rahat! mă întrerupse Haşaşian suflîndu-mi cu impertinenţă fumul de ţigară drept în ochi.

Buimăcit, usturimea mi se încîrligă în creieri. Pînă să înving lacrimile mi-a smuls foaia din mînă, fără fasoane, şi cu ţigara în colţul buzelor umflate se holbă un timp la ea pînă să priceapă că o ţine invers. S-a încruntat furios, a întors-o dar pesemne n-a observat nici o schimbare că între ochi cutele i s-au adîncit iar fruntea a început să-i vălurească.

– Rahat! repetă spre a se convinge că nu greşeşte ştiind bine, nu de azi, de ieri, că asemenea manifestări mă întimidează.

Mi-am luat ochelarii din iarbă şi i-am pus cu grijă pe şaua strîmbă a nasului.

– Iar oi fi făcut pipi-n pat azi noapte şi te-ai apucat să bolboroseşti ce visaşi pe hîrtie! Apoi, brusc exasperat: Cum dracu’ poţi să ai zece la caligrafie?!?! Mă privea suspicios pe sub sprîncenele stufoase, concentrat. Am roşit pînă în vîrful urechilor, ştiam asta după faţa care îmi ardea toată.

Băgă mîna în pantaloni, se scărpină cu voluptate şi aplecat deasupra hîrtiei încercă iar să-i dea de capăt.

Chipul i s-a limpezit şi nasul îmbîrligat spre gură începu să-i freamăte, păros, semn că-i mulţumit:

– Ia zi, ce-i aia spongios?

– Cu multe găuri, ca un burete, abia am şoptit.

– Şi stare de veghe?

– Atunci cînd eşti treaz.

M-a privit chiorîş.

– Adică io acum sînt stare de veghe?

– Da. Mi se făcuse atît de ruşine încît abia am îngăimat: …În stare de veghe…

– Cum vine aia… – se uită iar pe hîrtie – …alb clorotic?

Sîngele mi se zbătea în gît, am dat să răspund dar puterile m-au părăsit. Mă uitam la el cu gura căscată şi ochii holbaţi şi-mi venea să plîng.

Privea uluit foaia.

– Ce, ai contoare ciufulite-n piept?

Începuse să se obişnuiască şi ochii îi alergau peste rînduri, în timp ce uluiala începea să se metamorfozeze în silă.

Scuipă printre dinţi, lung şi fîşîit, ca un jet de aspersor.

– Bă… îşi duse degetul la tîmplă şi-l învîrti cu nădejde, parcă ar fi vrut să-şi înşurubeze unghia scălîmbă şi murdară în craniu. De-aia te-or fi scutit pe tine de sport.

În timp ce vorbea, chiştocul stins sălta ca o geamandură pe valuri, în ritmul fălcilor, de parcă ar fi mestecat cuvintele ca pe gumă de mestecat.

Ca o lovitură de bici un şuierat prelung mă răsturnă de pe bolovan.

La celălalt capăt al maidanului, cu mîinile vîrîte-n gură, Catone rîdea. M-ai şuieră o dată, vădit satisfăcut, apoi o luă spre noi. În urma lui, cu mîinile vîrîte în buzunare pînă la coate, Mandache, Dobrovicescu şi Nichiforov îşi tîrau a lehamite picioarele spre noi, zîmbind galeş.

M-am uitat cu spaimă la Haşaşian care, cu foaia în mînă, nici nu mă băga în seamă privindu-i atent pe cei patru apropiindu-se. Fără să-şi ia ochii de la ei, rupse hîrtia fîşii, cu gesturi lungi, scrîşnite, apoi întinzînd mîna peste bordură le dădu drumul printre barele murdare de mătasea broaştei ale grătarului, în canal.

Părea dus cu gîndul aiurea.

– Ce-i aia bust? a şoptit ca prin vis.

Ceilalţi se înconjurară fără grabă, rînjind mereu şi ochii le străluceau neplăcut.

Mi-am luat genunchii în braţe şi-am muşcat din cel drept, să nu strig de frică, încercînd clipind des să alung lacrimile din ochi şi să înăbuş durerea tot mai mare din vezică.

Mandache a întins mîna spre mine. Mi-am tras înspăimîntat capul între umeri dar el, cu un gest delicat, mi-a luat ochelarii şi de parcă ar fi umblat cu ouă şi i-a aşezat cu grijă pe vîrful nasului. Mi-am muşcat buzele pînă la sînge. Ştiam bine ce avea să urmeze, doar nu era prima dată.

Catone îşi trase cu zgomot nasul şi mucii ajunşi aproape pe buze dispărură aspiraţi în nările subţiri şi încovoiate ca un iatagan:

– Ce-ai rupt?

Haşaşian răspunse repede, prea repede, privindu-l de sus în jos, cu glas hîrîit, bolovănos şi scuipă chiştocul în rigolă. Aşa cum stătea, chircit pe piatră, părea şi mai slăbănog şi mai pirpiriu.

– Estemporalu’ la artimetică.

Extemporalul la aritmetică