De ce doar Nürnberg?

Unchiului Arion

Deodată, fără să ştie cînd şi cum, îşi dădu seama că e treaz. Îşi dădu seama şi că e mai tîrziu decît de obicei căci reazele soarelui, care intrau prin uşa deschisă, abia ajungeau pînă la picioarele mesei.

Se dădu jos din pat şi alergă fuguţa afară. Mama nu se vedea nicăieri.

Se aplecă asupra căldării de tablă şi îşi cercetă atent chipul somnoros şi ciufulit. Oftă bătrîneşte privindu-şi julitura de pe nas care nu mai voia să treacă odată. Mai ştii, poate – Doamne fereşte! – îi rămîne vreun semn? Şi tocmai pe nas…

Izbi cu pumnul în oglinda apei, aşa, de necaz! Găleata se umplu de zeci de cioburi scînteietoare. Apucă cîteva în căuşul palmelor şi se unse cu strălucirea lor răcoroasă pe ochii încercănaţi de somn.

Din umbra anemică a şopronului Tulzan se uită la el gîfîind, cu limba lui mare şi roşie atîrnînd aproape pînă-n praf.

Îl privi fix în ochi. Cîinele începu să clipească, apoi căscînd alene se ridică şi plecă fără grabă pe după colţul casei.

Această primă victorie a zilei îi umplu inima de bucurie şi-l înveseli. Intră înăuntru şi se opri buimăcit în mijlocul camerei. De ce a intrat? Sigur voia să facă ceva, dar ce? Se răsuci, ca un cîine ce caută să-şi prindă coada, încercînd să-şi aducă aminte. Căzu în fund şi în timp ce pereţii reveneau treptat la obişnuita lor încremenire ascultă atent liniştea. Zîmbi: asta era! Îi era foame.

Ciuli urechea. Nimic. Doar zumzetul continuu al muştelor hîrjonindu-se în praful razelor de soare. Poate că Mama s-a dus tocmai la Gară, să cumpere ceva.

Ieşi în prag şi dădu roată cu ochii prin prejur. Un stol de vrăbii neruşinate tocmai tăbărîseră pe pălăriile de floarea soarelui din capătul tarlalei de porumb, certîndu-se şi făcînd o gălăgie aşa de mare de parcă-ar fi fost pe tarlaua lor. Asta nu mai era nici hoţie, nici obrăznicie, era de-a dreptul o sfidare!

Încruntat, apucă un bulgăre de pămînt şi-l aruncă drept în mijlocul hoardei înaripate care nu mai vedea nimic în preajmă sfădindu-se pe seminţe. Nu reuşi să nimerească pe careva dar cel puţin înţeleseră că s-au băgat unde nu le fierbe oala şi că ar fi cazul să-şi vadă de treabă.

Această a doua victorie îl încîntă atît de mult încît nu observă că prăduitoarele executaseră doar o manevră de retragere strategică şi acum îl pîndeau dintre ştiuleţii de porumb şi de pe acoperişul casei.

Îşi curăţi palma de pămînt frecînd-o de şold. Grăbi spre bucătărie. Pe măsuţa joasă, cu trei picioare, descoperi învelită într-un ştergar o bucată măricică de turtă de mălai rămasă de ieri şi se apucă, cu voluptate, să facă gloanţe. Pentru el, a face gloanţe înseamnă să-ţi bagi degetele răşchirate în mămăligă, apoi să le strîngi pumn încît printre ele să ţîşnească mămăliga asemenea laptelui din ugerul vacii cînd o mulgi.

N-avea voie să facă aşa ceva sub pedeapsa cu băţul şi poate tocmai de-aia se simţea acum atît de fericit frămîntînd între degete masa de dimineaţă, lipicioasă şi rece.

Fericirea nu dură mult. Insidios, gîndul că ar putea fi prins îi transformă plăcerea în teamă. Rupse bucata frămîntată, o făcu gogoloi şi cu ea în mînă ieşi afară din bucătărie. Ocoli coteţul găinilor şi trecînd peste stratul cu varză ajunse la cel cu roşii. Îşi umplu burtica ţuguiată aşa, de-a-n picioarelea, preocupat doar de goana bezmetică a furnicilor.

O adiere slabă se stîrni trecîndu-i prin părul de culoarea măceşelor. Suliţele înalte de păp’şoi foşneau uscat şi aspru, acoperind zarva vrăbiilor ce dăduseră iar iama prin pălăriile de floarea soarelui. Apoi, aşa cum începuse, aşa se opri, lăsînd frunzele în visătoarea şi somnolenta lor încremenire.

Tocmai se apleca deasupra unui arac cînd din porumbişte izbucni mîrîitul lui Tulzan, din ce în ce mai ameninţător pînă explodă într-un lătrat răguşit şi bubuitor.

Se grăbi spre locul în care cîinele continua să latre hodorogit, grăbindu-se cît îl lăsau bulgării uscaţi de pămînt rămaşi de la a treia praşilă.

Primul lucru care sărea în ochi era părul. Decolorat pînă la alb şi murdar, ajunsese să aibă culoarea prafului. Hainele jegoase şi ferfeniţite, cîndva de un verde profund, ca cetina, se confundau cu umbra subţire, tăioasă, a ştiuleţilor.

Zăcea cu faţa-n jos, nemişcat, sub ploaia de raze şi sub cea de hămăituri ale lui Tulzan.

Se opri gîfîind. Cîinele dădu din coadă, ca semn că a luat act de prezenţa lui dar nu se întoarse şi nici nu se opri din lătrat.

– Malş! Malş!

Îl privi mirat. Nu mai lătră dar continuă să mîrîie ameninţător la omul care zăcea nemişcat în ţărînă.

– Ineee-el! Ionee-el!

Glasul Mamei trăda îngrijorare.

Femeia, înaltă, uscăţivă, osoasă, cu bazmaua trasă adînc peste frunte, umbrind ochii mari, negrii, căta neliniştită peste curte.

Îl văzu ieşind clătindîndu-se şi înţelese imediat, după faţa-i serioasă, că s-a întîmplat ceva în lipsa ei.

Lătratul cîinelui care zicea în limba lui „Străin! Străin! Străin!” îi confirma teama.

Se lăsă pe vine şi cu poala cămăşii îi şterse copilului chipul de sudoare şi praf. O privea cu seriozitate bătrînească lăsîndu-se în voia mîinilor ei.

Lătratul cîinelui crescu brusc în intensitate.

Neliniştită, femeia se ridică şi privi încordat spre porumbişte. Nu se vedea nimic.

Puse mîna pe toporul sprijinit de perete şi intră hotărîtă pe tarla.

Alerga în urma ei, gîfîind şi dansul tulpinilor înalte avea îl el ceva ameninţător.

Acum îi putea vedea şi faţa. Cenuşie de praf, cu un nas nu mai mare a al lui şi tot pistruiat, doar că ochii îi avea albaştrii, ca cicoarea din marginea uliţei.

Umerii obrajilor, înalţi, păreau că vor să iasă prin piele.

Ochii, ca două cioburi de sticlă, prinseră viaţă la vederea femeii.

Căută să se ridice în capul oaselor. Îngăimă cu efort:

– Wasser… şi întreaga faţă i se schimonosi crispată de durere. Încercă să-şi umezească, cu grijă, buzele, cu limba umflată şi decolorată, dar fără să reuşească, căci gemu iar

– Wasser… privind femeia cu ochi de cîine bătut.

Tulzan, încurajat de prezenţa stăpînei, lătra ca scos din minţi.

– Marş de-aici! se răsti aspru femeia la el dar cîinele, întărîtat de propria lui hămăială n-o luă în seamă.

– Stai tu, javră nenorocită… şi aplecîndu-se azvîrli după el cu un bulgăre de pămînt.

Cîinele se topi măturînd cu coada praful în urma lui.

În liniştea zumzăitoare străinul gemu iar:

– Wasser.

O clipă nu se mişcă nimeni. Apoi, fără să lase toporul din mînă, se întoarse spre casă.

Omul, rămas doar cu copilul care îl privea ţintă, plecă obosit capul în piept şi cu chiu, cu vai se ridică pe-o rînă, sprijinindu-se greu cu palma-n pămînt.

Continuă să-i privească epoleţii şi crucea neagră de la gît chiar şi cînd o auzi pe Mama foşnind în spatele lui.

Trecu pe lîngă el fără să-i dea atenţie şi se chinci lîngă străin.

Înţelese după poziţia coatelor ei că îi adusese cana de tablă plină cu apă.

Îi păru o veşnicie pînă auzi iar glasul hîrîit al străinului, ca un oftat:

– Danke…

Tulzan, lîngă el, privea scena mîrîind în surdină. Brusc, ciuli urechile şi făcînd stînga-nprejur dispăru în salturi de umbră către casă.

În timp ce femeia se ridica de pe vine lătratul cîinelui izbucni iar, înrăit, dispre proartă.

Apoi, acolo la poartă, bubui şi lătratul lui Tulzan încetă ca prin farmec.

Era a patra oară că fugea prin bulgării asprii de pămînt ai tarlalei, dar de data asta Mama i-o luase cu mult înainte. Cînd ajunse în curte o văzut, stîrnd dreaptă, în faţa a patru bărbaţi ce o priveau în tăcere. Ochii lor se plimbau peste ea, de sus în jos şi de jos în sus şi doar al patrulea se uita fix la cana din mîna ei. Un semn al lui şi doi dintre străini trecură în goană pe lîngă ei.

Se trase mai aproape de Mama şi fără să ştie prea bine de ce simţi că îi e frică de oamenii aceia, pe a căror bonete stătea înfiptă o steluţă roşie în cinci colţuri.

Cei doi se întoarseră tîrînd după ei, de subsiori, pe străinul cu păr ca paiul şi haine care, cîndva, fuseseră de culoarea cetinei.

Copilul se lipi de piciorul Mamei şi îl cuprinse strîns, cu amîndouă mîinile, peste fusta largă, cu creţuri, căutînd instinctiv ocrotire.

Abia atunci îl văzu pe Tulzan, lîngă poartă, cu ţeasta sfărîmată, într-o băltoacă neagră, lucind stins în soarele a cărui dogoare creştea cu fiecare clipă.

Omul care privise fix cana din mîna mamei, şi singurul dintre ei care avea peste piept trecută în diagonală o cureluşă de piele, făcu atunci un pas spre femeie.

– Suca! şuieră printre dinţi şi o plezni cu toată puterea cu pumnul peste faţă.

Femeia se clătină sub izvbitură şi căzu grămadă lîngă ghizdul fîntînii.

Asta era prea mult, mult prea mult pentru el, oricît ar fi fost de mic, prea mult pentru o singură zi, şi nici măcar, pentru o singură dimineaţă.

Uită că abia merge de doi ani de zile, uită că în faţa lui are oameni mari, uită că pînă şi cotoiul îl bătuse măr în ziua cînd îl trăsese de coadă, uită de toate şi orbit de lacrimi se repezi la omul acela cu ochii traşi spre tîmple şi diagonală de piele peste piept şi începu să-l izbească cu pumnii pe unde nimerea.

Se trezi aruncat cît colo, în praf.

Îi văzu prin pînza mişcătoare a lacrimilor cum ies din cute tîrînd după ei pe străinul cu păr ca şofranul.

Se şterse la ochi cu dosul palmelor şi alergă la Mama. O zgîlzîi dar femeia părea de cîrpă.

Se uită spre poartă, îl văzut pe Tulzan la fel de încremenit, cu capul asaltat de-un roi de muşte grase şi mari şi simţi că îi explodează mintea şi inima.

Se ridică şi mînat de o pronire ce nici măcar gînd nu era, alergă în uliţă.

Totul era pustiu de parcă satul ar fi fost părăsit.

Privi dezorientat spre dreapta, apoi spre stînga şi, mai mult din instinct decît în virtutea aducerii aminte, o luă fuguţa spre piaţa satului.

Nuielele gardurilor păcăneau tăcut sub privirea lui care le izbea regulat, fără să le vadă şi picioarele călcau repede şi mult mai sigure prin praful cald, gros şi moale, atît de moale cum numai mîna Mamei mai putea fi.

Şi iar, de undeva din stînga, se auzi bubuind. Un bubuit continuu, ca atunci cînd se bătea toaca la biserică, doar că mult mai puternic.

Acum alerga cît putea şi cu toate acestea bubuitul continua să fie mai iute decît el.

Încă o uliţă lungă, neînchipuit de lungă şi bubuitul tot mai aproape, acolo, la capătul ei, în piaţa din care nu se vedea decît turla bisericii înălţîndu-se, strălucitor, în soare.

Încă cinci case, trei, două, una.

Bubuitul încetă.

Dar el continuă să alerge.

În piaţă îl întîmpină liniştea. Se opri la marginea ei.

În faţa lui, spre stînga, din ataşul unei motociclete, o ţeavă metalică fumega uşor.

Mai departe, o grămadă de străini începu să se mişte şi pe tăcute să se suie în camioanele oprite lîngă biserică.

În ataşul motocicletei, o femeie voinică, tunsă scurt, îmbrăcată ca toţi ceilalţi, îşi aranjă pe ochi o pereche de ochelari prinşi cu elastic peste ceafă.

Toate astea le văzu într-o clipă. Îl văzu şi pe omul cu ochii înguşti, traşti spre tîmple şi cu diagonală venind şi aşezîndu-se într-o maşină mai mică, plină de noroi uscat, oprită lîngă motocileta cu ataş.

În mijlocul pieţii…

Nu putea spune cîţi. Aveau să mai treacă ani pînă să ajungă să înveţe să numere.

Mulţi. Mai mulţi decît văzuse el vreodată la un loc. Nici la biserică, duminica, nu se strîngeau atîţia oameni. Şi toţi îmbrăcaţi la fel, în haine murdare şi ferfeniţite, cîndva de culoarea cetinei.

Alergă pînă în mijlocul lor. Stăteau toţi nemişcaţi asemeni lui Tulzan lîngă poarta casei şi hainele le erau pătate roş, nişte pete ca nişte uriaşe flori de mac.

Se uită buimac la chipurile încremenite, la ochii nemişcaţi, goi ca ai păpuşii de cîrpă şi mintea lui se zbătea, odată cu sîngele ce-i bubuia ca un ecou întîrziat în tîmple, să înţeleagă.

Nu auzi motocicleta pornind. Zări ceafa blondă a unuia din ei şi se repezi să vadă. Dar nu era acela. Avea o pereche de ochelari, cu rame de metal, rotunde, şi ochii căprui holbaţi a mirare.

Se lăsă pe vine lîngă altul. Nici ăsta. Are nasul coroiat şi faţa grasă, rotundă.

Camioanele se puseră în mişcare spre apus ocolind prin ambele părţi, fără prea multă grijă, pe cei întinşi în praful pieţii în timp ce copilul, buimac, fără să audă nimic în jur, alerga dezorientat de la un cadavru la altul, din cînd în cînd lăsîndu-se pe vine să privească ochii larg deschişi spre cerul din care soarele începuse să pîrjolească cu ultimele puteri ziua nesfărşită de început de toamnă.

Marţi – 15 aprilie – 1980